florinbad

Intre comuna Razvad si comuna Gura-Ocnitei (ambele situate în judetul Dâmbovita) sunt vreo 300 de metri. Când sporovaia cu cineva, pe o tema oarecare, soacra-mea obisnuia sa spuna, în gluma, ca locuieste în Razvad-picior de Paris. Adica Razvadul se afla cu 300 de metri mai aproape de Paris decât Gura-Ocnitei (apropo, aici se afla o veche mina de sare, exploatata de pe vremea romanilor). Atunci, de unde pâna unde “picior de Moscova” ? De la comuna Ripiceni, aflata mai aproape de Moscova decât Razvadul, comuna care are o istorie dramatica, aparte… Ca tot vuiesc ziarele pe tema inundatiilor din nordul Moldovei, prin luna mai am dat o fuga la Ripiceni, satul natal al socrului meu. De la Iasi la Ripiceni (barajul de la Stânca -Costesti) faceti cam 2 ore. Drumul este exceptional, ca-n palma, iar peisajele nu va vor dezamagi. Doream de mult timp sa fac acest drum, pistonându-mi sotia ca macar o data în viata sa vada locul de nastere al tatalui ei, dar si dorinta mea de a vedea barajul si lacul de acumulare de la Stânca-Costesti (cel mai mare, ca suprafata, din România), construit împreuna cu rusii, pentru a mai domoli supararea primavaratica a Prutului, cunoscut în antichitate sub numele Pyretus, scitii numindu-l Porata, adica „apa furtunoasa”. Comuna Ripiceni este situata în extremitatea estica a judetului Botosani, având la est ca limita lacul de acumulare de pe râul Prut, care constituie frontiera de stat dintre România si Republica Moldova. In manualele de istorie se spune ca aceasta localitate îsi trage obârsia înca din perioada paleoliticului inferior, adica cu 100.000 de ani înaintea nasterii lui Hristos. Putini mai stiu ca vechea asezare paleolitica nu mai exista astazi, fiind acoperita de apele lacului de acumulare. Printre altele, în cursul unor săpături arheologice din anul 1997, într-un tumul s-a descoperit un complex cu schelete de cai din epoca bronzului (2.000 - 1.200 î.Hr.). Este atestata documentar la 28 iulie 1569, într-un document care vorbeste de localitatea ”Repiteni”, pe Prut. O influenta considerabila asupra vietii locuitorilor comunei, a avut-o fabrica de zahar, care a functionat între anii 1899-1944, constructia fabricii facându-se cu capital francez de catre societatea “Meillassoux et compagnie”. Construirea fabricii de zahar nu a fost asezata întâmplator pe teritoriul comunei Ripiceni, deoarece pe acest teritoriu se afla o cariera de calcar, apa Prutului oferea debit suficient, iar zona este favorabila cultivarii sfeclei de zahar. Pentru înlesnirea transportului s-a construit o cale ferata cu ecartament îngust, Ripiceni-Dângeni pe o distanta de 30 km. Fabrica de zahar si calea ferata au fost bombardate în anul 1944 de catre armatele germane aflate în retragere, utilajele acesteia fiind demontate în totalitate de soldatii rusi si transportate (ca sa nu spun furate…) în Basarabia. In 1974, când, printr-un ordin semnat de prim-ministrul Corneliu Mănescu şi contrasemnat de ministrul Apelor de atunci, Ion Iliescu, s-a dispus construcţia barajului, sapte sate din lunca Prutului au fost îngramadite într-unul singur: Ripiceni. Pe locul în care, cu ani în urma, erau satele Lehnesti, Risca, Movila Rupta si Ripicenii Vechi, acum curge, nestingherita, apa Prutului. La fel la Cinghina, Popoaia, Bold. Oamenii au fost transportati din localitatile unde îsi aveau casele cu camionul care apartinea CAP-ului. Au fost stramutate 823 de gospodarii de pe raza comunei Ripiceni, plus alte 62 din locurile unde în prezent locuieste doar natura. Nu numai oamenii au fost stramutati, ci si cinematografele, gradinitele si scolile, chiar si trei biserici. Din partea Statului n-au beneficiat decât de 3-4 ari de pamânt si câte un cec de cinci mii de lei pentru materiale de constructie. La constructia barajului, partea româna a fost nevoita sa stramute 7 sate, iar cea sovietica, adica Republica Moldova, 11 sate. Au fost lasate acolo gospodarii frumoase si îngrijite, pamânturi manoase si livezi pline de rod, dar si amintirea anilor petrecuti pe vremea copilariei. Au rămas bunicii sa le povesteasca nepotilor despre satele lor de odinioara, cu gradini întinse si curti largi, în care aveau unde sa întoarca caruta cu fân, cu grajduri pline cu animale. Copiilor li se pare că li se spun povesti. Unde s-au mai vazut curti atât de mari în care sa te joci cât poftesti si livezi din care sa culegi poame ? Pentru ei, singurul loc de joaca este praful din mijlocul drumului. Atâta saracie si tristete n-am mai vazut. Sunt si câteva case mai rasarite, dar atât. In dreptul uneia din ele, care stralucea de curatenie, o brasoveanca plângea de-a dreptul si tragea de noi, pur si simplu, sa nu plecam, sa mai stam cu ea la o vorba, fiindca aici, în comuna nu are cu cine sa vorbeasca. Copiii ei ? Un baiat plecat în Belgia, o fata în Italia iar alta stabilita în Brasov. Ce cauta ea aici ? S-a dus dupa barbat, fiindca avea pamânt. Si-a vândut frumusetea de casa în Brasov si a venit aici, în acest colt uitat de lume. Strazile sunt drepte, parca trasate cu rigla si au numele satelor scufundate. Mi-a placut biserica, mare si frumoasa, precum si scoala veche, stramutata bucata cu bucata. Primaria este o bucata patratoasa de beton, în schimb noua scoala, moderna, arata foarte bine. Ce sa va mai spun ? Aici s-a nascut si generalul Paul Cheler, “razvratitul”, stiti dumneavoastra, cel care se auto-intitula „comandantul Armatei din Transilvania”, predicând prin presa ideea reconcilierii româno-maghiare. Ion Iliescu l-a debarcat repede, trecându-l în rezerva în 1995. Daca doriti sa cititi mai multe despre baraj, mai ales, si alte "aventuri", stiti unde ma gasiti, am boala sa scriu foarte mult, iar pe altii îi pot plictisi prin lungimea "reportajelor" mele. Am vrut doar sa va stârnesc curiozitatea. De la Ripiceni o puteti lua la stânga, spre Suceava si câteva mânastiri din nord (Putna, Sucevita, Voronet etc), apoi sa coborâti spre Targu-Neamt (cetatea Neamt, Humulesti) si restul manastirilor (Agapia, Varatec, Secu, Sihastria) sau sa coborati spre Lacul Rosu, ocolind Lacul Bicaz si intrând în Cheile Bicazului. http://florinbad.blogspot.com/2010/07/ripiceni-picior-de-moscova.html

Nu stiu daca seamana a stire, insa Chevrolet Romania a pus la dispozitie tuturor celor interesati, pe site-ul sau, toate manualele de utilizare (Noul Spark, Spark, Aveo, Lacetti, Cruze, Epica, Captiva), in format .pdf. http://www.chevrolet.ro/zona-propietarului/manuale-de-utilizare.html

Am trecut de mai multe ori pe sub acel colt de stânca si mereu am vazut chestia aia cocotata acolo, sus. Dar n-am oprit niciodata. Mereu ma întrebam ce naiba o fi: o troita sau o bisericuta ? Apoi coboram ochii si apasam pedala de acceleratie: la poale, trona satul de tigani. “Astia ce mai cauta aici, în vagauna asta ?”, ma întrebam. “Din ce traiesc ? Numai din prelucrarea pietrei si a lemnului ?” Intr-o sâmbata de sfârsit de februarie, m-am hotarât sa aflu ce este cu acel colt de stânca. Dupa ce m-am documentat, seara l-am sunat pe Florione. - Dam o fuga la Mica Meteora ? - Ceeee ? Acum, iarna ? Sunt peste o mie de kilometri pâna acolo ! - Nu, nene, la Meteora României, Cetatuia Negru-Voda. Si cred ca în 2-3 ore putem vizita cele trei “mânastiri” rupestre (Cetatuia Negru-Voda, Namaiesti, Corbii de Piatra). - Ok, sa mergem, zise Florione. Tot simteam nevoia de o iesire. Zis si facut. Am plecat pe o vreme de februarie superba, însa nu aveam de unde sa stim ce ploi ne asteapta dupa cotitura, la munte… Pentru cei care ajung pe la Târgoviste (Bucuresti, Ploiesti), la Cetatuie se ajunge tinând drumul spre Câmpulung (Dragomiresti - Voinesti). Pentru cei care vin de sus (Brasov, Sibiu), coborâti spre Râsnov - Câmpulung. Pentru cei de jos (Craiova, Pitesti) o luati pe lânga Curtea de Arges – Câmpulung. Cum vii dinspre Târgoviste, nu vezi nimic deosebit înaintea ta deoarece muntele îti obtureaza privirea si nu-ti dezvaluie ce se afla de cealalta parte a lui. Vezi doar drumul care serpuieste pe dupa el si apoi dispare în ceata. Asa ca imediat ce am vazut indicatorul mâncat de rugina “Mânastirea Cetatuia Negru-Voda – o ora de mers”, am oprit masinile la poalele muntelui, cu gând sa intram pe drumul lateral, din pamânt batatorit, însa un localnic ne-a oprit: “Daca vreti sa ramâneti cu masinile întregi, lasati-le pe drumul principal.” Si bine am facut. Veseli nevoie mare, am mers cam o suta-doua de metri, cu ochii holbati spre înaltimea ametitoare catre care ne tindeau pasii si brusc ne-am dat seama ca poteca trecea chiar prin mijlocul satului de tigani. De o parte si de alta erau casele, vai de mama lor, din lemn, chirpici sau pamânt batatorit, resturi de materiale, fier vechi, carute, cai, câini etc. Ne-am trezit înconjurati de vreo 10-20 de tigani, în timp ce femeile lor stateau în spate si rânjeau fasolea la noi. Dupa zâmbetul lor, ni s-a parut noua ca ceva e în neregula, însa ne-am dat seama mai târziu, dupa ce ne aflam pe la mijlocul urcusului: poteca spre Cetatuie pornea din partea cealalta a muntelui, unde se afla o parcare amenajata si un mic restaurant. Acolo opreau toate masinile si tot de acolo porneau oamenii catre pisc. Dar pentru noi trebuia musai sa fie si un pic de thriller… Mergeam încordati printre cele doua rânduri de barbati, ce ne priveau ca hienele care au la îndemâna o prada usoara. Nimeni nu scoatea o vorba, ne dadeam seama ca se va întâmpla ceva, eu deja îmi trecusem cheile masinii printre degetele mâinii drepte, însa daca ar fi aparut ceva cutite sau bâte nu cred ca am fi avut vreo sansa. Mergeam încet, zâmbind ca prostii în stânga si în dreapta, speriati de greseala facuta, însa nu aveam încotro. Stateam grupati si simteam deja în ceafa rasuflarea celor de care trecusem deja. Salvarea a venit de la nevasta-mea: - Cautam un ghid (desi n-aveam nevoie de unul…). Vrea cineva sa ne conduca pâna la Cetatuie ? - Vi-o dau pe fata mea, spuse o tiganca. Este isteata si merge si la scoala. - Veniti dupa mine, zise si pustoaica, care aparu din spatele maica-sii. La un semnal, toti s-au rasfirat ca prin farmec, s-au tras în laturi sau si-au vazut în continuare de treburi. Am rasuflat usurati… Pustoaicei îi turuia gura vrute si nevrute: ca e premianta clasei, ca e singura care cunoaste toate cotloanele Cetatuiei, ca o sa fie super acolo sus, ca e cel mai bun ghid pe care-l poate gasi cineva etc. Toate astea, bineînteles, ca sa obtina mai multi bani. Insa noi nu mai stiam cum sa iesim mai repede din sat. In fine, am reusit sa lasam în urma satul si apoi a început urcusul. “Urmati-ma !” zicea tigancusa. “Tineti-va dupa mine !” sau “Pe aici !” sau “Atentie, urmeaza o parte foarte grea !” si tot asa. Daca credeti ca urcusul este usor, va înselati. Nu degeaba sunt puse 5-6 “statii”. Vorba vine, sunt câteva poienite micute, cu 2-3 banci, pe care cei care si-au pierdut suflul pot sa si-l traga oleaca. Pe lânga bancute, câteva icoane cu sfinti din pustie atârna pe copacii din jur, cu diverse îndemnuri crestine. Pe la jumatatea drumului, Dumnezeu n-are ce face si-i da drumul la ploaie. Da ce credeati, ca e usor ? Pe net citisem ca unora cararea li s-a parut a fi o pasnica Golgota. Nefiind pregatiti (se stie ce capricios este muntele), ploaia ne ia prin surprindere. Unii încep s-o ia la fuga spre vârf (numai sa fugi nu poti pe munte…), altii îsi spun “fie ce-o fi” si-si continua urcusul, uzi leoarca. Grupul nostru de 9 persoane s-a rasfirat atât de mult încât unii au ajuns deja la cetatuie, în timp ce altii sunt la vreo 200-300 metri de vârf si gâfâie din rasputeri. Am uitat sa mentionez un lucru: din zece în zece metri te întâmpina… tiganii, femei sau copii (cel mai adesea) care îti cer, invariabil, acelasi lucru: “Imi dati si mie un leu ?”. Pe lânga oboseala urcusului mai apare si acest stres al cersetorilor (care sunt multi, foarte multi), mai-mai sa-ti stea în cale si sa nu te lase sa treci mai departe (la Namaiesti a fost groaznic: se tineau dupa tine, cale de 100-200 metri pâna la masina, cu un glas mieros, ca mai apoi, vazând ca nu le dai nimic, sa te înjure). De sus, masinile noastre aratau ca trei boabe de grâu pe soseaua argintie. Aproape de finalul drumului, cu vreo 100 m înainte de a ajunge la schit se vede o cruce, ce pare sa se prabuseasca dintr-o clipa în alta. Se spune despre ea ca a fost pusa de Negru Voda. La baza stâncii se afla o piatra masiva, careia i se spune "masa lui Mihai Viteazul" (de ce, nu stiu). Mânastirea Cetatuia este situata la 22 de kilometri sud-est de orasul Câmpulung, pe soseaua nationala Câmpulung-Târgoviste-Bucuresti, pe frumoasa vale a Dâmbovitei, între satele Cetateni si Cotenesti. De la soseaua principala pâna la mânastire, drum parcurs pe jos, se fac aproximativ 30-40 minute. Venind dinspre Câmpulung si pornind de la parcarea amenajata (si nu din partea cealalta, unde am facut noi greseala sa parcam), cei care pasesc printre stâncile argintii care ascund nenumarate taine (tot aici s-au filmat si multe scene din filmele cu haiduci) si ajung în preajma sfântului locas, sunt surprinsi de asemanarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Radulescu l-a numit "Meteora României", fiind profund impresionat de acest rai de pamânt românesc. Mânastirea, foarte veche de altfel, este construita în vârful unei creste stâncoase, la o altitudine de 881 de metri, pe malul stâng al râului Dâmbovita. Conform tradiţiei, ctitorul vechiului schit ar fi legendarul voievod Negru Vodă. Biserica mănăstirii se află într-o peşteră naturală, compusa din doua încaperi, unde se gaseste şi un mic izvor. Are 12 metri lungime, 4 metri lăţime şi înălţimea până la boltă de 3,20 metri. Sfântul locaş este compartimentat în altar, naos şi pronaos, iar afară are un pridvor de lemn. In traditia locului se spune ca pe culmea abrupta de piatra ce se înalta între râul Dâmbovita si pârâul Cetatuia a existat un sanctuar dacic (sec.V, înainte de Hristos), apoi o cetate de rezistenta a dacilor, de pe vremea ocupatiei romane, cetate pe care istoricii o considera ca fiind "cea mai importanta cetate geto-dacica, cunoscuta pâna acum, la sud de Carpati". De la aceasta cetate si-au luat numele atât muntele cât si satele dimprejur. De sus, printre picaturile de ploaie, valea se desfasoara în toata splendoarea ei. Imi închipuiam cum o mâna de ostasi, buni arcasi, ar fi aparat-o fara probleme, cu sageti, trunchiuri de copaci sau bolovani. Valea stâncoasa a pârâului Cetatuia este bogata în pesteri, unele naturale, altele scobite cu dalta, de mâna sihastrilor. Aici s-au nevoit numerosi calugari sihastri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeasi faima si înaltime duhovniceasca ca si cei din Muntii Buzaului. Unul dintre acesti sihastri a fost descoperit în ultimele decenii, într-o pestera suspendata pe panta muntelui. In fundul pesterii s-au gasit osemintele cuviosului, galbene, placut mirositoare, nemiscate de mâna omului, asezate într-o scobitura de piatra în forma de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatra "Ioanichie Schimonah 1638". Sunt singurele moaste întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, pastrate pâna în zilele noastre. Moastele sunt puse într-o racla si pot fi vazute de toata lumea. Asa cum am spus si în alta postare, acolo unde se afla pesteri invariabil apare si … Zalmoxe. Traditia locala spune ca Zamolxe însusi vizita periodic aceste meleaguri, unde îsi gasisera salas, în pesterile nenumarate din stânca muntelui, monahii daci pe care - câteva secole mai târziu - Strabon îi numea "cei ce umbla prin nori". Aceasta traditie monastica a fost continuata, de sihastrii crestini, care si-au facut simtita prezenta aici dupa aproape o mie de ani de la disparitia discipolilor lui Zamolxe. Daca nu v-ati plictisit pâna acum, continuarea o puteti citi aici: http://florinbad.blogspot.com/2010/05/manastirea-cetatuia-negru-voda-sau.html

Nici eu n-am auzit… Spre rusinea Ministerului Turismului, singura ctitorie a familiei Cantemir nu exista în circuitele turistice ale Romaniei. Asa ca m-am pus pe cautat si am început documentarea. Având la dispozitie patru zile libere, am hotarât sa dau o fuga pâna la Iasi, cu gând sa ajungem si la Ripiceni (în apropierea barajului de la Stânca-Costesti). Ca de obicei, cautam obiective de vizitat mai "deosebite" de-a lungul traseului si uite asa m-am culturalizat eu mai bine, aflând ca exista si o ctitorie a familiei Cantemir, unica de altfel. De la Focsani trebuia s-o tin stânga, apoi sa trec prin Odobesti si apoi sa ajung la Mera. Simplu, nu ? La dus, am ratat obiectivul deoarece tineam partea dreapta spre Tecuci. Si atât de bine am tinut-o încât am "reusit" sa vad Mausoleul de la Marasesti de doua ori…(am uitat de indicatorul spre Tecuci). Când ne-am întors de la Iasi (bineînteles ca am vazut pentru a treia oara Mausoleul ), mi-am propus sa n-o mai ratez si imediat ce am vazut indicatorul spre Odobesti am luat-o la dreapta iar de aici a început chinul gasirii mânastirii... Neexistând niciun indicator spre Mera, înca de la iesirea din Focsani am început sa întreb: "Stiti unde se afla Mera ?" Eu tineam minte ca erau vreo 8-10 km pâna acolo (de fapt, sunt… 25 km) iar raspunsurile au început sa curga: "Nu stiu, maica !", "Pai, o luati la dreapta si dupa 2 km o sa apara. "(bineînteles ca nu a aparut…), "A, pai e ceva de mers !", "Cam 5 km !", "Cam 10 km !", "Cam 12 km". "Care, maica, biserica aia care a ars de curând, sau ailalta ?". "Ailalta", raspund eu. "Apoi, mergeti înainte, cale de 6-7 km, gasiti o troita si urcati dealul din dreapta troitei." Dupa aprox. 15 km apare singurul indicator al Ministerului Turismului (acela de culoare maro, întâlnit la bisericile-cetate din Transilvania): "Spre Mânastirea Mera, obiectiv turistic aflat sub tutela UNESCO." Drumul este extrem de prost, cu gropi foarte mari pe alocuri, cu alternarea portiunilor asfaltate si drum batatorit. Matizul facea fata cu greu acestor gropi, nevasta-mea amintindu-si deseori de toate pisicile din lume , balacarindu-ma ca de la cei 10 km am trecut la 20 km si apoi, în final la 25 km. Precizez ca nu exista indicatoare spre comuna Mera si nici borne kilometrice care sa te ghideze într-acolo. Peisajul este tern, plictisitor, nu te atrage nimic la el. Dupa exact 25 de km, întrebând mereu în drum diverse persoane cât mai este pâna la Mera, am trecut de troita indicata de o batrânica si am uitat sa urc dealul din dreapta ei (este drum asfaltat), asa ca am mai avansat câteva sute de metri. Noroc ca am oprit si am întrebat un carutas care ne-a spus sa ne întoarcem si s-o luam pe acel deal . Ne-am întors, am luat-o pe deal si dupa 100-200 metri au aparut zidurile fortificate ale mânastirii. Insa, dezamagire mare… Faptul ca se afla sub tutela UNESCO nu înseamna ca locasul sfânt arata super (cum arata Biertan, de exemplu). Au fost refacute doar poarta principala, biserica si un turn de colt (din cele patru existente). Din câte am înteles, mânastirea arata jalnic în trecut. Acum zidurile sunt înaltate complet, putându-se vedea, dupa un contur de culoare alba, cum aratau înainte. O parte din beciurile Casei Domnesti s-au prabusit, altele fiind sustinute de pari grosi de stejar sa nu se prabuseasca. Biserica mânastirii este micuta, clasica, un amestec de arhitectura traditionala moldoveneasca, interferata cu elemente de constructie munteneasca, asta datorita situarii sale la granita celor doua tari surori, chiar lânga râul Milcov (stiti voi, acela cu Unirea). Un boier, Moţoc, din Odobesti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului a încercat sa ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserica din lemn si câteva chilii pentru calugari. Dupa moartea boierului, jupâneasa Ursa Moţoc i-a cedat lui Constantin Voda Cantemir dreptul de ctitorie “sa o istoveasca, sa o faca maria sa monastire mare ce se zice monastire domneasca”. Constantin Cantemir ridica prima biserica din lemn în anul 1688, în partea de nord a actualei mânastiri. Fiul sau, Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide sa ridice o adevarata mânastire, zidind actuala biserica din piatra, clopotnita monumentala, zidul de incinta prevazut cu turnuri de aparare, chilii si o impresionanta Casa Domneasca, pe trei nivele, cu beciuri si pivnite, ale caror ruine se vad si astazi, facând din acest asezamânt monahal una dintre cele mai puternice cetati mânastiresti din tara. Mânastirea a fost construita cu scopul de a fi necropola domneasca a dinastiei Cantemirestilor (dupa modelul voievozilor moldoveni), însa aici a fost doar reînhumat Constantin Cantemir, de catre Antioh, care i-a adus osemintele de la biserica Trei Ierarhi din Iasi. Trupul sau nu a avut ragaz de odihna în acest locas, deoarece în anul 1716, în urma razboiului ruso-turco-austriac, mânastirea a fost ocupata de austrieci, mormântul a fost batjocorit, iar osemintele domnitorului aruncate în apa Milcovului. In partea de Nord a mânastirii se afla un puternic izvor de apa dulce care a fost amenajat, mai târziu, cu un bazin subteran, din piatra si caramida si chiar un tunel care, conform legendelor, ar iesi la apa Milcovului, iar un alt tunel ar merge pâna în padurile apropiate, spre Magura Odobestilor, lânga "drumul nemtilor". Sursa de apa i-a permis de fiecare data sa reziste asediilor. Mânastirea a avut momente de prosperitate dar si momente de decadere. Devine punct de sprijin fortificat pentru armata habsburgica, în anul 1717, de aici pornind atacuri sistematice în tot sudul Moldovei. In toamna aceluiasi an, avangarda lui Mihai Racovita a zdrobit rezistenta organizata în jurul mânastirii, si a aruncat în aer turnul de poarta. Dupa dezastrul provocat de austrieci, turcii i-au poruncit domnitorului Mihai Racovita sa-i darâme zidurile cu tunurile. Intre anii 1717 si 1739, se reconstruiesc partial, apoi general, portiuni ale mânastirii – staretul Mitrofan Callerghi refacând sistemul de fortificare, pe care îl înzestreaza cu doua guri de tragere. Nici tatarii nu au ocolit-o, jefuind-o, nu o data, de odoare si podoabe. In timp, Mera a ajuns un asezamânt bogat, cu mari proprietati în Odobesti si Focsani. Daca aveti chef sa cititi mai multe despre mânastire, vedeti mai jos: http://florinbad.blogspot.com/2010/05/ati-auzit-cumva-de-mera.html

Te ajuta cu ceva PDF-ul de mai jos ? LX-HS06.pdf

In portbagaj, in laterale (stanga-dreapta), sub difuzoare, sunt doua masti de plastic, "prinse" fiecare in doua clipuri. Alea zdrangane.

Pe unele harti turistice, lânga Densus veti vedea un X mare, de culoare rosie, adica: “loc misterios”. Ca de obicei, grupul nostru de calatori prin tara sau aiurea, îsi planificase din timp traseul mini-vacantei de 1 Mai. Era unul din cele mai “bogate” trasee, având în vedere ca urma sa calatorim timp de patru zile (ulterior, cele patru zile s-au transformat în trei, într-o goana nebuna dupa obiective de vizitat). Tintele principale erau: Pestera Polovragi, Mânastirea Horezu, Targu-Jiu, Hunedoara, Sarmizegetusa Regia, Deva, Sibiu. Insa, pe masura ce parcurgeam tintele propuse, traseul s-a modificat, incluzând Alba-Iulia, Medias si… Sighisoara. Pai, Sibiul ? Il lasam pentru alta data. Poposisem o noapte în Hateg si eram morti de oboseala. Fusese o zi plina de vizitat: - Pestera Polovragi: aici, ca de obicei (cam în toate pesterile din Romania) ghidul ne-a turnat vrute si nevrute despre…Zalmoxis (oriunde te-ai duce prin tara, pâna si prin Maramures sau Delta Dunarii, afli de la ghidul oricarei pesteri ca Zalmoxe a disparut 3 ani în pestera respectiva. Realitatea o stie toata lumea: Pestera Ialomicioara (oare ?) este cea în care a disparut marele preot si zeu. - Mânastirea Horezu – plus cumparari de farfurii si cocosei cu trilu-lilu de la mesterii din Horezu; mânastirea este vizitata frecvent de familia Basescu. - Targu-Jiu cu sculpturile esoterice ale lui Brâncusi: Coloana Infinitului, Poarta Sarutului si Masa Tacerii. - Traversarea Vaii Jiului, salbatica si frumoasa, însa solicitanta pentru soferi . - Cazare în orasul Hateg. Pentru refacerea fortelor ne asteptau tuica de Razvad si berile din lazile frigorifice . A doua zi, speriati de numarul obiectivelor pe care urma sa le vizitam dar si de faptul ca timpul era limitat, am hotarât sa o tinem “întinsa” catre Sarmizegetusa. Totusi, n-as fi vrut sa ratez Densus-ul, abatându-ne de la traseul stabilit initial, având în vedere formatia mea “intelectuala”, de “ciudat” , creata în cei sapte ani de nebunie (vezi un articol pe care-l voi scrie ulterior). Am iesit din Hateg, am renuntat sa vizitam si rezervatia de zimbri, în mintea noastra fiind doar drumul foarte lung de parcurs în acea zi, drum care ducea la Sarmizegetusa Regia, apoi la Castelul Huniazilor, în Hunedoara si pe urma la Cetatea Devei, cocotata pe un deal, inexpugnabila (nu a fost cucerita niciodata !). Trecusera cam 10-15 de minute de când parasisem Hategul. Clio-ul lui Florione se afla în fata, cu GPS-ul, eu la mijloc iar Mihai cu Supernova în spate. Brusc a aparut în partea dreapta indicatorul: “Densus 4 km” si din instinct am luat-o la dreapta, desi toti eram hotarâti sa mergem înainte. In spatele meu, Mihai a ezitat apoi a luat-o dupa Florione. “Ce faci ?” ma întreba nevasta-mea. “Nimic. O iau spre Densus”, i-am raspuns. Hop si telefonul: - Ai gresit drumul ! Sarmizegetusa se afla în fata ! - N-am gresit ! Trec si pe la Densus. Luati-o înainte, va prind din urma. - Ce naiba mai e si Densus-ul asta ? aud în telefon, însa întrebarea nu-mi era adresata. Sa nu întârziati prea mult ! mai adauga Florione. Am lasat în urma câteva case iar în fata s-a asternut faimosul drum care-mi place de când lumea. Stiti voi, ala cu Ferrari-ul si cu blonda în dreapta, cu salul fluturându-i în vânt (o fi dintr-un film cu Mastroianni si Anita Ekberg ?). Posibil… Sau dintr-un film cu James Dean si Elisabeth Taylor . Iarasi posibil… Adaug vorbele bardului Adrian Paunescu: ”Nu tinta este importanta ci drumul; tinta este cuprinsa în drum.” Citatul îl gasiti pe unul din cele trei discuri vinil, originale, ale Cenaclului Flacara. In fine, sa revenim la oile noastre: drum bun, îngust, cu suisuri si coborâsuri line, doi-trei copaci, o casa ici-colo. Matizul se legana ca un elefant, ba la dreapta, ba la stânga. Iar suna telefonul: - Asteptati-ne ! Venim si noi ! Dintr-o data, aparu un monstru urias, care ne bloca calea: un tractor. Drumul fiind îngust, apare si dilema: cine cedeaza primul ? Matizul sau tractorul ? Ma hotarasc sa aplic forta Micului Gigant si apas pe butonul pentru Transformers: piticul meu se ridica la 20 metri înaltime, pe suspensiile MacPherson si se umfla ca un balon, pentru a parea mai mare si mai puternic. Imi pregatesc fazerele, în eventualitatea ca voi fi nevoit sa folosesc razele laser . Insa se stie, inteligenta învinge întotdeauna forta bruta. Tractoristul ma priveste cu mila, îsi da seama ca n-am nicio sansa în fata noroiului de alaturi si trage pe dreapta, în plin noroi, lasându-l pe Micul Gigant sa treaca în siguranta. Suna telefonul: - Pe unde sunteti ? striga Florione. - Veniti mai repede ! îi strig si eu în telefon. Drumul a fost blocat de un tractor. Acum, problema s-a rezolvat. Imediat ce tractoristul s-a dat la o parte, apare o alta dilema: drumul se… bifurca. “Pisici !”, zice nevasta-mea. “Pe unde o luam ? La dreapta sau la stânga ?” Scot capul pe fereastra si vad în departare celelalte doua masini. Nu apuc sa deschid gura, ca tractoristul, ghicindu-mi dilema, îmi spune: “La stânga !” Intre timp, ne ajunge grupul din urma. O luam la stânga, apare un fost CAP, o luam la dreapta, trecem pe lânga bustul lui Ovid Densusianu (în fata bisericii, in parcare, se afla si bustul lui Nicolae Densusianu), apoi iar la stânga si printre plopii înalti apare vârful tuguiat si ciudat al bisericii. Poposim în parcarea din fata salasului de cult si avem norocul sa-l vedem pe parintele care slujeste aici si care tocmai vroia sa se urce într-o Dacie combi, prapadita. Când ne-a vazut, a ezitat putin, apoi a iesit din masina si s-a îndreptat spre noi. - Buna dimineata ! Unde platim ? am întrebat. - Ce sa platiti ? întreba dumnealui. - Taxa de vizitare ! - Nu se plateste intrarea în Casa Domnului. Adevarul este ca cei de la Cultura au vrut sa impuna o taxa, însa eu m-am opus. Primim destui bani din donatii. Inca de la intrarea în curtea bisericii apar primele lespezi, întregi sau sparte, cu inscriptii latine. In timp ce ne îndreptam spre biserica, parintele Alexandru Gherghel, cu o barba mare, alba, ne explica câte ceva despre istoria lacasului de cult, cu glas puternic, apasat, în care i se citeste si blândetea dar si rabdarea de a spune acelasi lucru zecilor de turisti care ajung zilnic aici. Si, mai ales, are rabdarea sa raspunda la toate stupizeniile noastre (vrajitori si vrajitoare, celti, daci, preotese etc). Daca aveti rabdare sa cititi, continuarea o veti gasi aici: http://florinbad.blogspot.com/2010/04/densus-loc-misterios.html

Ala cu burta e Florione (vine de la Corleone... ), nasul meu de cununie. Eu sunt cel care face pozele. Nici Sherlock Holmes n-ar fi dedus ca nu apar in ele, spre disperarea ta .

Esti rautacios, ca de obicei. Dar tot te iubesc, stai linistit ! De ziua mea mi-am facut cadou acel blog de calatorii. Stiu, seman cu Tom Cruise, John Travolta, Brad Pitt si alti necunoscuti. Sau ei cu mine ?

Cu Biertanul a fost o adevarata poveste. Era ultima zi de sedere la Sovata si ne faceam planuri de întoarcere acasa. Unii dintre noi vroiam sa trecem prin Sibiu si sa mancam o pizza sau o înghetata în piata orasului, altii sa mergem la Târgu Mures iar altii la Cetatea de Balta, sa vizitam castelul baroc. Numai eu vroiam la Biertan. Ei, si tu, cu Biertanul tau, spuneau ceilalti. Ce-i aia, Biertan ? Ce naiba se mai afla si acolo ? In fine, dupa multe parlamentari, fiind si duminica iar copiii începeau scoala a doua zi si trebuiau sa-si faca ghiozdanele, temele si baita de seara, ne-am hotarât s-o tinem lunga catre casa (Târgoviste si Razvad). Pe la jumatea drumului, dupa vreo 200 de km, Florione, nasul, a ordonat pauza de pipi. Era o curba ciudata, larga, de parca n-ar fi vrut sa se mai termine, dupa o coborâre obositoare, cu serpentine lungi si curbe scurte. Imediat dupa ea urma o ramura spre Sibiu si una spre Brasov (spre care urma sa ne îndreptam noi). Am coborat din masini si nu stiu de ce toti, dar toti, eram foarte tacuti si tristi, un pic stingheriti… Parca ne lipsea ceva, parca excursia noastra nu era completa sau parca ni se parea ca ne îndreptam prea repede spre casa ? Asta o fi fost, oare ? Asa cum am patit-o la Densus, tot asa aveam s-o patim si aici. Adica, atunci mai întâi ne-am revoltat (ce Densus, dom’le ? Ce mai e si acolo ?) ca mai apoi sa arunc “momeala”: - Haideti, oameni buni, si la Biertan. Sunt 42 de kilometri pana acolo. - Of, fiti-ar Biertanul de râs sa-ti fie !, zise nasul cu naduf. Bine, pun GPS-ul pe Biertan ! Ceilalti începusera deja sa vocifereze, dar vrând-nevrând, au urcat în masini. Am mers noi ce-am mers, cale de poveste, ca înainte mult mai este, însa Biertan ioc ! “Unde e Biertanul asta, fratioare ?”, ma întreba Florione prin statie (comunicam prin doua statii de emisie-receptie, cu o bataie de 3 km). Eu stiam ca pe la jumatatea drumului dintre Sighisoara si Medias se face un drum la stânga, asa vazusem pe o harta comunista, din 1983. In sfârsit, apare indicatorul clasic de “biserica-cetate”, intram pe drumul lateral, plin de gropi si dupa numai cateva sute de metri apare o biserica darapanata, uriasa, neagra, ce sta sa se prabuseasca. Am oprit nedumeriti. “Asta ti-e Biertanul ? Pentru asta ne-ai adus aici ?” îmi reprosara ceilalti. Eu vazusem altceva pe net, asa ca am întrebat câtiva localnici, care ne-au indicat directia si înca vreo 8 kilometri de mers. Am luat-o în directia indicata de ei, drumul din ce în ce mai prost, cu portiuni de asfalt lipsa, gropi foarte multe. In jurul nostru imagini triste cu oameni saraci, betivii de duminica din fata birturilor, cai rupti de foame, cu coastele dezgolite, case parasite de sasi sau case luate în stapânire de tigani. Aceasta imagine dezolanta parca ne spunea sa ne întoarcem, sa ne impiedice cumva sa ajungem acolo unde doream. Am mers cam 4-5 km, mai-mai sa ne rupem masinile fiind sigur ca ceilalti ma înjurau de mama focului. Am mai intrebat un satean, care ne-a aratat aceeasi directie si ne-a spus ca drumul se va îmbunatati dupa câteva sute de metri. Si a avut dreptate! La fel ca la Densus, a inceput acel feeling de drum dus-întors, catre o singura tinta, drum întâlnit si la Histria, Sarmizegetusa Regia sau Voineasa, drum de parcurs într-o decapotabila, cu o blonda în dreapta, al carei sal sa fluture în lungul masinii… Un uliu ne-a însotit tot timpul în stanga noastra iar de-a lungul vaii care luase locul asezarilor omenesti, pustietatea si salbaticia au pus stapânire pe imaginea idilica ce ni se asezase în fata. Drumul serpuia lin prin valea tacuta, era un asfalt foarte bun, nu simteam nicio pietricica, aerul era racoros, copacii înalti, ne venea sa zbieram, sa urlam de atâta placere si uluiala, sa deschidem geamurile, sa punem masinile pe pilot automat si sa ne itim capetele afara, cu limba scoasa, ca pustanii de 4-5 ani. Apoi, dintr-o data, printre doi brazi semeti, în departare se ivira turlele uriase ale bisericii-cetate. Noi aflându-ne în vale iar cetatea fiind construita pe un deal, ni se parea de dimensiunile castelelor povestilor Fratilor Grimm: maiestuoasa, singura si trista. Am oprit masinile în mijlocul comunei, la poalele cetatii. Se lasase o liniste… Am iesit din masini parca timorati, striviti de puterea mistica a locului. Nimeni nu scoatea o vorba si nu mai erau suparati ca i-am pus sa vina pâna aici. - Eu zic sa ne întoarcem. Nu prea avem ce vedea aici ! le-am spus în gluma. - Ceeee ? Nici sa nu te gandesti, au exclamat vocile entuziaste care în urma cu numai o jumatate de ora ma injurau, cu siguranta. Mai multe aici: http://florinbad.blogspot.com/ (tot aici imi puteti vedea si moaca )

Poate te ajuta topicul de aici: http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=138165 Obiective: Palatul Interzis (vezi filmul lui Bertolucci - Ultimul Imparat), Marele Zid, Templul Shaolin al lui Jet Li

Salut! Traseul optim este cel de mai jos - vezi atasamentul ( 354km, parcurs in 7 ore, la viteza medie de 60km/ora). In ceea ce priveste starea drumului, nu te pot ajuta cu nimic. Stiu doar ca de la Targu-Secuiesc la Miercurea-Ciuc drumul este foarte bun (am fost acum un an pe acolo). Sa nu ratezi cea mai mare statuie din lemn a Fecioarei Maria, din lume: http://www.financiarul.com/articol_15330/statuia-fecioarei-maria-de-la-sumuleu-este-cea-mai-inalta-din-lume.html Ca sa ajungi la catedrala de la Sumuleu-Ciuc, trebuie sa strabati tot orasul, cu destinatia Gheorgheni (spre Lacul Rosu). Orasul este foarte frumos. Am vrut sa vizitam si Castelul Miko (se afla in centrul orasului), insa ne-am bosumflat din cauza pretului biletelor: 25 lei de adult si 20 lei de copil.

Iar eu zic ca Tommy s-a luat dupa Ecclesiast (sau Ecclesiatul dupa Tommy ) care, dupa ce-a descifrat toate tainele lumii, s-a dumirit ce vrea Dumnezeu de la noi: "Omule, bea, manca, fa sex, du-te la Marmaris sau la Nei Pori sau in Creta, ca asta ti-a dat Dumnezeu pe Pamânt." Dixit. Vezi aici: http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/18/Ecclesiastul Tot asa, subsemnatul dupa anii de nebunie de aici: http://www.gmclub.ro/forum/index.php?showtopic=21630 a fost trezit brusc din visarea dulce de catre Ecclesiast, spre supararea lui Tolin , care ma vedea un om citit, cult, culturalizat, culturalist sau culturist .

BabyFace a promis ca il va tine la Senat. Insa mie mi-e teama de tampeniile pe care (inca) le-ar mai putea face al doilea om in stat (vezi vizitele in Rusia...)

Vezi daca chestia asta de mai jos te ajuta cu ceva: http://www.cm.tuiasi.ro/docs/Turbomasini%20hidraulice.pdf

Vezi, momentan, aici: http://facultate.regielive.ro/referate/energetica/principiul_de_functionare_al_turbinelor_kaplan-30183.html (ai nevoie de puncte - vezi cum le obtii de la moderatori; ori urci ceva pe site, ori dai un SMS. Vad ca documentul este destul de mare peste 800 kb) Mai caut... LE: alte link-uri http://www.microhidro.ro/kaplan.html http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t385166.html Daca vrei in engleza, uite o pe E-mule si o imagine constructiva a turbinei luata de pe scribd. 19708113-turbina-Kaplan-1.pdf

Partea proasta pentru Gionel este ca acesti bani trebuiau trimisi in casieria PSD, nu in buzunarul propriu...

Daca aveti chef sa vedeti, la ora 21:00, pe postul B1TV, Nasul zice ca va difuza caseta video cu Geoana si cucul lui cel zgubilitic .

Va avea doua motoare (ambele pe benzina) cu patru cilindri, un motor de 1 litru (68 CP), iar celalalt de 1.2 litri (81 CP): http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/879277/Noul-Chevrolet-Spark-va-costa-6999-de-euro-cu-TVA/

Un (foarte lung) interviu cu un mogul: "Sorin Ovidiu Vântu: Eu sunt cel care poate sa-l cumpere pe Dinu Patriciu, si nu invers. Eu nu sunt pestele mic in piata romaneasca. Am fost pirahna in anii 90. Acum sunt somn." Restul interviului aici: http://www.hotnews.ro/stiri-politic-6698869-sorin-ovidiu-vantu-sunt-cel-care-poate-cumpere-dinu-patriciu-nu-invers-nu-sunt-pestele-mic-piata-romaneasca-fost-pirahna-anii-90-acum-sunt-somn.htm

A aparut o noua teorie (a spus-o si Nasu', acum cateva minute, citând-o pe Dragoteasca de la Realitatea): daca pâna pe 21 Decembrie noul Presedinte (Basescu) nu depune juramantul, trebuie sa paraseasca Cotroceniul. Atunci Geoana, presedintele Senatului, îi ia locul ca interimar. Deci, PSD-ul vrea sa mute contestatiile pâna spre acea perioada, cu noi alegeri sau nu.

fftopic: Miami, vezi ca Bella are cuc, nu pasarica...

Eu îi rog pe pierde-vara astia doi, Geoana si Crin, sa se intoarca in Parlament. Este foarte mult de munca, tovarasi. Lasati naibii diversiunile, caci platim cu totii pentru asta.

Off topic: pentru calmarea spiritelor incinse, propun stergerea posturilor 2698, 2700, 2705, 2709. Aici se dezbate politica, nene. Se pune tara la cale. Se fac si se desfac coalitii .

Explicatia “paranormala” data de mine (pe intelesul tuturor… ): Swedenborg sugereaza ca intrand in chakra Ajna poti lua legatura cu Ingerul Pazitor de Dreapta, cel care ia deciziile importante din viata ta. Asa cred ca a facut si Videanu, dupa o meditatie de 2 ore in Autocontrol (folosind undele Alfa – cele care calmeaza neuronii zgubilitici – poti intra in Akasha si poti afla trecutul, sub forma de imagini). Stiu ca am spus numai tampenii, insa toate afirmatiile sunt adevarate. “Paranormala” de aici: http://prezidentiale.evz.ro/emain/articolul/878731/Carmen-Harra-stia-cine-iese-presedinte care face predictii numai dupa ce acestea se indeplinesc, a ghicit ea ca Romania va fi condusa musai de un “barbat tânar si frumos” (eu o-i fi acela ?) Ia uite ce mai “vede”: “Despre Traian Basescu, desi il lauda si ii recunoaste meritele, spune ca nu il mai vede la un nou mandat la Cotroceni. Pe Geoana, in schimb, il vede incercând sa stabileasca relatii diplomatice puternice cu toate partile lumii, dar mai ales cu Statele Unite.” Bre, muream prost si nu stiam ca se pot stabili relatii diplomatice cu toate partile lumii…