Asa cum majoritatea dintre rockeri stiu, ba chiar si cei care au alte preferinte muzicale, ieri seara a avut loc cel mai tare concert la care am asistat vreodata in Romania, cel al nemuritoarei trupe Iron Maiden!
Asa se face ca, in jurul lui 15:40, bateam la Diverta Plazza Romania sa-mi iau bilet. Raspuns corect: "Nu mai avem!". N-am mai ars gazul si am taiat-o catre Cotroceni.
Am stat in dubii, dar a invins portiunea de stadion denumita duios "Gazon A". Ce bine am facut! 1 milion 3 sute! N-am vrut in tribuna (2,4 milioane la I sau 1,8 la a II-a) si nici sa ma uit cu binoclu la scena (750 mii "Gazon B" sau 500 mii - peluza).
N-am reusit sa ajung la concertul Metallica, desfasurat in aceeasi locatie, asa, ca sa fac o comparatie, dar, cel putin la acest concert, organizatorii au dat dovada de nesimtire crasa si lipsa de respect pentru rockerii veniti din toate colturile patriei noastre dragi. Ei, bine, intrarea nu a avut loc intre 16 si 20, asa cum scria pe bilet, ci a inceput nu cu mult timp inainte de ora 18:00. Cel putin le-a dat prin cap sa imparta apa celor care stateau la coada in soarele de patrujdegrade!
Cum am intrat m-am dus ata si mi-am luat citeva jetoane, pentru ca altfel nu puteai sa-ti iei bautura (racoritoare, bere, apa) sau haleala (chipsuri, inghetata). Ca tot eram in zona, m-am cadorisit si cu un tricou adevarat de-al tatutilor din NWOBHM, cam scumput, ce-i drept, dar, na! Nu cred sa mai am ocazia sa mai vad vreodat' Maiden in Romania, asa ca mi-am zis ca musai trebe sa ma rasfat acuma!
In timp ce-mi mangaiam gitu' cu o cafea, numai ce apare o tanti buna pe scena si incepe sa se agite metalic. Era Lauren Harris, fata de doua's'patru de ani a lu' Steve, legendarul basist de la Maiden. Fetita a cintat desculta vreo 3-4 piese de pe primul si ultimul ei album, "Calm before de storm", care nu suna rau deloc, ma refer aci la instrumente. Vocea fetei aduce a Joan Jett, da', ca sa fiu sincer, nu m-a impresionat prin coarde, ci prin fizic, ca sa zic asa. Concluzia: e buna rau la trup, dom'ne, da' la voce... Noroc cu chitaristu' meserias si cu ceilalti doi baieti plini de carisma, tobaru' si basistu si, nu in ultimul rind, cu tac-su, care i-a antamat o trupa care sa o sustina. Da' de incalzire, a fost mai mult decit OK! Cica mai are si albumu' gratis de daunloadat de pe net si cred ca-i voi face o vizita in zilele ce vor urma.
Pe baietii de la Trooper ii mai vazusem de citeva ori, dar de aceasta data m-au uimit prin noua vestimentatie abordata si ceva chitare noi, inclusiv basu' cu sase corzi al lui Oscar. Au intrat direct in priza trifazata si au facut un show caracteristic: full de metal si full de energie pura! Coiotu', Balauru', Laurentiu, Oscar si John au dat cu superatmosfera metalifera in noi ca, deh, fusesera alesi ca frontlineri de insusi Dickinson, cica. Solouri adevarate pe partea Balaurului si a lui Laurentiu, o voce de exceptie pe partea Coiotului, "Inca un strigat", "Tari ca muntii", "Cum vreau eu" si inca o piesa care va aparea pe ultimul lor album, mi-au facut deliciul sufletului si al timpanelor! Trooper a oferit celor citeva mii de cetateni onesti si iubitori ale acestei ramuri muzicale trei sferturi de ora de metal pur romanesc Made in Targoviste! Un singur cuvint pentru ei: ADEVARATI!
Nu cred ca era ora 21:00, ca tocmai ma uitasem la ceas, descoperisem ca e 9 fara un sfert si imi ziceam ca Maiden va incepe la 9, ca se produc imagini pe uriasele ecrane din lateralele scenei, cu un Airbus pe care scria Iron Maiden, cu Dickinson la mansa, cu Harris si Murray impartind autografe, cu McBrain de dupa git cu o stewardeza care avea pe sub camasa de uniforma tricou cu Maiden, culminind cu imagini din celebrul clip "Aces High" acompaniate de vocea lui Churchill:
..."we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our Island, whatever the cost may be, we shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds,we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills. WE SHALL NEVER SURRENDER!".
Intr-o cascada de lumini si flacari, au navalit peste audienta cei sase "Monsters of Rock", de departe remarcindu-se prin energia degajata, cel care peste doua zile va sarbatori 50 de ani de existenta, Bruce Dickinson.
Au trecut aproape prin toate albumele pina la Fear Of The Dark, inclusiv, cu exceptia lui Killers si a lui No Prayer For The Dying.
Sufletul meu s-a delectat extrem de "live", inconjurat de forta maxima a pieselor de referinta pentru heavy metalul mondial precum Aces High, 2 Minutes To Midnight, Rime Of The Ancient Mariner, Powerslave, Wasted Years, Hallowed Be Thy Name, Fear Of The Dark, Iron Maiden, The Trooper, The Number Of The Beast, Revelations, Run To The Hills, Heaven Can Wait, Can I Play With Madness, Fear Of The Dark.
Scena a fost de mare anvergura decorativa, cu tot felul de sfincsi cu ochi rosii si fundaluri cu piramide dominate de Eddy sub forma de mumie sau faraon.
La fiecare piesa care reprezenta o noua etapa din istoria grupului, se producea si schimbarea fundalului, iar Dickinson aparea si el cu un alt costum.
Pe linga numeroasele flacari si artificii care inundau la propriu scena, fum care se impleticea lenes printre picioarele lui Smith, Murray, Harris si Gers, proiectoare care aruncau valuri de lumina colorata peste acesti vrajitori ai Metalului Englez, si-a dat concursul si Eddy, in trei ipostaze care mai de care mai spectaculoasa ca realizare: de faptura desprinsa din iad, cu coarne imense si ochi de foc, de mumie uriasa, plutind pe deasupra tobelor lui McBrain, agitindu-si mainile si scaparind scantei pe ochi si de imens soldat al viitorului (avea peste 3 metri inaltime!), cu pistol-laser si plimbandu-se nestingherit pe scena ba la Gers, ba la Murray.
Ce puii mei sa va mai zic? Am fost coplesit, pe bune, de cit de frumos a fost realizata scena, de efectele vizuale extraordinare, de ecranele uriase care si-au facut din plin treaba, de sunetul deosebit de clar, care a redat fidel chitara Iron Maiden, vocea inconfundabila a lui Bruce si nici nu m-a asurzit definitiv, de pofta de cintat si profesionalismul "batrinilor" precum si de poantele lui Bruce care aproape la fiecare piesa avea si o introducere hazlie. Este incredibil cit de multa viata au in ei tipii astia trecuti de 50 de ani, ba, daca stau sa ma gindesc la tobarul McBrain, care parca scria cu betele pe tobe, asa de relaxat se materializa pe ecranul din dreapta scenei, la inceputul lui iunie a facut 56 de ani! Pentru mine, cel putin, ei nu vor imbratini niciodata, pentru ca nu au cum: i-am vazut live si nu dau nici cel mai mic semn de "oboseala"!
Totul a fost perfect si acuma, cum zice vorba, pot sa mor! L-am vazut pe Bruce Dickinson, Steve Harris, Adrian Smith, Dave Murray, Janick Gers si Nicko McBrain, "performand" al dracu' de bine la mai putin de 10 metri de ochii mei si sunind exact ca pe albumul ala intrat in istoria rockului, "Live After Death".
La unspe fara ceva, vreo 5, cred, s-a terminat primul si ultimul bis.
Din nou organizatorii s-au gindit ca e bine ca miile de oameni de pe gazon sa iasa fix prin doua porti de 2 metri! Doamne fereste de vreun incident! Vreo 20 de minute mi-au trebuit sa ajung afara din stadion.
Am ajuns acasa ascultind "Live After Death", tras in martie '85, la Long Beach, California. "Concertul meu" suna exact ca cel de pe CD cu diferenta ca pe CD Dickinson spunea "Scream for me Long Beach!", iar in "al meu" era "Scream for me Bucuresci!". Dupa 23 de ani, Iron Maiden este mai tinara si mai plina de energie ca niciodata. Bravo voua, baieti, sa dea Dumnezeu sa se tina Dickinson de cuvint si sa mai veniti pe la noi!
Un mare plus al acestui concert a fost lumea civilizata de care am fost inconjurat. A fost prima manifestare de gen unde nu am fost izbit de colo-colo, n-am luat picioare in cap, nu m-au imbrincit badigarzii umflati, cu creiere cit nuca si am mai si vazut tot concertul de la cap la coada, fara pogo, crowd surfing si alte chestii pe care eu, unul, nu le gust. Pai, nu v-am zis ca a fost un concert PERFECT?
Abia ajuns acasa, nu am putut sa adorm fara sa va impartasesc o infinitezimala parte din ceea ce-a trait fiinta mea la concertul IRON MAIDEN. Sunt fericit...
