Articol din Evenimentul Zilei
Astazi noua Dacia
Elegie pentru Dacia 1300
de Cornel Nistorescu Miercuri, 2 Iunie 2004
Pe Varte, intr-un garaj in panta, un sas batrin, vizibil atins de Parkinson, se chinuia sa gaseasca intrerupatorul pentru a-mi arata “bijuteria”. O Dacie 1300 din august 1969, cu bara de metal pe care se vedeau urmele cirpei muiate in vaselina. Ia-o, domnule, are numai piese frantozesti! Si n-are mai mult de cincizeci de mii de kilometri. Daca as fi in putere, nu te-as lasa nici s-o pornesti! Asa, ce sa fac?! Da’ as da-o pe mina cuiva sa nu-si bata joc de ea! Si s-o pretuiasca! Sasul din Brasov vorbea despre Dacia lui mai frumos decit despre nevasta. Probabil ca in trei au fost si la mare, si pe la botezuri, si pe la nunti. Batrinul sas statea cu o mina pe usa si cu cotul bratului drept pe plafon. Exact ca in pozele de familie ale taranilor aranjati de fotografii de meserie in perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Trei decenii si jumatate, Dacia 1300 a fost surata romanilor. Masina de vis si masina chinurilor din comunism, masina micilor ciupeli si a reparatiilor miraculoase, masina simpla, prietenoasa, care se multumea si cu un ciorap de dama rasucit pe post de curea de ventilator, masina care bea apa din orice balta, masina pe care o invataseram si cu doua rezervoare, si cu bord turcesc, si cu flapsuri de plastic, masina-miracol, stearsa, simpla, de vita nobila, dar parasita pe undeva pe la marginile lumii civilizate. O poezie de obiect, amestecat cu rugina, boita cu vopsea matuita de soare, cu chedere pe care nu le puteai folosi nici la spinzurarea tradatorilor de tara, Dacia a fost de toate. Si masina de hamaleala, si masina de nunta, si domnisoara rujata si gatita de maritis, si hamal de pietari, si mindrie de Fitipaldi in fiecare suflet de roman. Cu Dacia, poezia si spaima soselelor romanesti, am colindat desertul. Citeva luni am alergat zeci de mii de kilometri prin Orientul Mijlociu. In portbagaj mai aveam inca o jumatate de masina. Set-motor, pompa de frina, bujii, contact, membrane de pompa de benzina, planetare, electromotor cu trei seturi de carbuni de schimb, placute, discuri, cabluri de frina, acceleratie si ambreiaj, ambreiaj cu placa de presiune cu tot, cauciucuri, camere, bloc de lumini si tot ce se mai putea strica. Batjocorita Dacie, cea despre care se spunea ca e dotata cu stergatoare care porneau singure (pentru a se opri trebuia scos contactul!), nu ne-a facut nici o surpriza. Dupa patru luni de Orient Mijlociu, am schimbat doar doua sigurante si un cauciuc. Dacia 1300 a fost o parte a comunismului. Dar si unul dintre putinele mijloace puse de acesta la dispozitie, cu care toti romanii l-au pacalit din plin. Dacia a avut toate pacatele si toate farmecele romanului. Masina duioaselor surprize si a caderilor ilogice, masina salvatoare, masina tumbelor pe gheturi, zapezi si noroaie, masina mindriei de a avea performante ce nu mai interesau nici o tara de pe glob, masina aproape rurala in simplitatea ei, un fel de petic al destinului nostru, este la capat de drum. Astazi, la Paris si la Bucuresti, o data cu lansarea noului model, Dacia 1300 iese, practic, din scena. Nu exista ploaie de artificii care sa adune cite o steluta din fiecare amintire despre ea! Romania s-a despartit de Dacia 1300, de comunism, de Ceausescu, de Comitetul Central, de cuvintul tovaras, de CAP-uri, de Biroul Organizatiei de Baza, de Cintarea Romaniei, de defilarile de la 23 August. De Dacia 1300 mie imi pare rau!
Copyright © 1996-2004 Evenimentul Zilei Online.