Turcia, Altfel

[florinbad]

Turcia, altfel 1 - Dardanele si Canakkale

 

(acest articol a fost scris si cu ajutorul user-ului Selam, de pe forumul Softpedia, caruia ii multumesc pe aceasta cale pentru recomandarile si adaugarile efectuate)

 

Buna ziua!

Voi incerca sa nu fiu partinitor si sa scriu ceea ce am vazut si am simtit in periplul meu prin Turcia anului 2011. Aceasta excursie o voi descrie in aproximativ 15 episoade, incercand sa pastrez stilul narativ pe care l-am folosit in serialul despre Peloponez, adica sa vedeti Turcia prin ochii mei, ca si cum v-ati afla acolo in momentul relatarii. Ca de obicei, voi vorbi mai putin despre mancare si bautura si mai mult despre oameni si cultura. Pot sa va spun de pe acum ca Turcia este o tara impresionanta!

Citind comentariile de pe diverse forumuri, imi facusem pareri preconcepute despre aceasta tara. De exemplu, am plecat din Romania cu teama de soferii agresivi, soferi a caror agresivitate nu am intalnit-o deloc, soferi care vazand masina cu numar strain, faceau tot posibilul pentru a nu ma afla in dificultate in trafic.

 

Daca sunteti curiosi sa aflati despre ce anume voi scrie, iata, voi scrie despre:

- orasul Canakkale

- cetatea Troia

- acropola de la Pergam

- orasul Kusadasi

- orasul antic Efes

- Casa Fecioarei Maria de la Efes

- Biserica Sf.Ioan - cel care a scris Apocalipsa la varsta de 100 de ani

- cetatea antica Priene

- orasul antic Milet

- sanctuarul lui Apollo de la Didyma

- statiunea Marmaris

- Delta Dalyan si mormintele de la Kaunos

- orasul antic Aphrodisia

- Pamukkale (Castelul de bumbac)

- orasul antic Hierapolis.

Datele chestiunii in cauza:

2 masini:

- Chevrolet New Spark pe benzina (mai grasan decat Spark-ul vechi)

- Renault Clio Symbol pe motorina

8 persoane: 6 adulti si doi copii (12 si 14 ani)

 

Personajele literare: eu (Florinbad), Florione (nashul meu), Cici (nashika), Colonelul (nevasta-mea), Alexandra (profa' de istorie), Mihai (sotul profei), Andrei (baiatelul meu) si Maria (fata profei si a sotului profei). Personajele vor interveni pe parcursul celor 15 episoade, de aceea consider ca este bine sa va familiarizez cu ele si sa nu intrebati mai incolo "Cine este, frate, Florione asta?".

 

Cost cazare pentru o familie compusa din doi adulti si un copil de 12 ani: 10 nopti in 4 locatii - 502 euro, astfel:

- Canakkale 1 noapte la dus, hotel KONAK 53 euro/noapte cu mic dejun inclus si parcare pazita (recomand)

- Kusadasi 2 nopti, hotel ALIKA 30 euro/noapte cu mic dejun inclus (nu recomand, imi pare rau; patronii sunt foarte inimosi, insa conditiile de cazare lasa de dorit)

- Marmaris 5 nopti, hotel YUNUS 60 euro/noapte cu mic dejun inclus (recomand cu fooooaaarte mare caldura!)

- Pamukkale 1 noapte, hotel OZBAY 34 euro/noapte cu mic dejun inclus (recomand)

- Canakkale 1 noapte la intors, hotel KONAK 55 euro/noapte cu mic dejun inclus si parcare pazita (recomand)

 

Distanta parcursa: aproximativ 3280 km (Targoviste - Marmaris, Marmaris - Pamukkale, Pamukkale - Targoviste)

Cost total benzina (Romania, Bulgaria, Turcia): aproximativ 250 euro (am convertit toate monedele in euro).

Daca vreti si preturi la benzina, poftim de luati (august 2011): Romania 5.35 lei/litru, Bulgaria 4.80 lei/litru, Turcia 4.35 lire (aprox. 2 euro = 8.40 lei/litru)

 

Taxe:

Romania pod Giurgiu: 27 lei (aprox 6 euro)

Bulgaria vigneta 7 zile: 10 leva (aprox. 5.10 euro)

Turcia feribot la dus 24 lire (aprox. 10 euro)

Turcia taxa autostrada Izmir-Selcuk si Aydin-Izmir 2+2=4 lire (aprox. 2 euro)

Turcia feribot la intors 24 lire (aprox. 10 euro)

Bulgaria taxa dezinsectie 2+1=3 euro (se spala masina pe dedesubt)

Bulgaria vigneta 7 zile: 10 leva (aprox. 5.10 euro)

Bulgaria taxa pod Ruse: 2 euro

In Turcia nu se mai plateste nicio viza de intrare in tara.

 

Buget estimat (propus) pentru 11 zile si 10 nopti de cazare: 1.000 euro (stiu, pare o suma ridicola pentru multi dintre voi)

Cheltuieli totale la finalul sejurului: 1.200 euro (va rog sa nu faceti infarct, tara mai are nevoie de dumneavoastra, pentru taxe si impozite )

 

Sa nu uitati de asigurarile de calatorie, merita sa vi le faceti, pentru orice eventualitate. Va asigur ca nu sunt scumpe, pornesc de la 20 lei de persoana asigurata, asta insemnand ca asigurarea de calatorie acopera cheltuieli medicale in valoare de 5.000 de euro. Pentru 60 lei/persoana sunteti asigurat pentru 50.000 euro.

Sa nu uitati de pasapoarte, pentru cei care nu aveti sau pentru cei carora le expira pasaportul (sa va uitati la data expirarii; in Turcia trebuie sa mai aveti 6 luni de valabilitate a pasaportului, de la data intrarii in Turkistan). In Europistan nu este valabil acest termen de 6 luni.

Va recomand sa nu treceti granita la bulgari in jurul orei 7:00 deoarece atunci se efectueaza schimbul de vamesi. De regula nu se (prea) grabesc cu aceasta procedura si va veti face nervi degeaba. Incercati sa ajungeti pe la 6:00 - 6:30.

 

Si acum sa incepem: am intrat in Bulgaria la ora 6:45 si deoarece ghiseul cu vignete de la vama era inchis, a inceput goana dupa vigneta. Stiind ca in Ruse nu-i nevoie de ea, am inceput sa o cautam pe la diverse benzinarii. La primele doua benzinarii nu aveau. Am gasit la a treia benzinarie intalnita in drum, un OMV. Renault-ul a reusit sa cumpere vigneta insa la Chevrolet s-au terminat cele cu valabilitate de o saptamana. Daca doream, mai aveau vignete cu valabilitate pentru o luna de zile. Am mai mers vreun kilometru si la iesirea din Ruse am dat peste o benzinarie no-name, unde am reusit sa cumpar in sfarsit vigneta mult visata. Am lipit-o pe parbriz si am pastrat cotorul (care va fi solicitat la iesirea din Turcia de catre vamesul bulgar).

 

Avand vignetele asigurate (altii isi cumpara vigneta pe doua saptamani, pentru a scapa de grija ei) a inceput aventura in Bulgaristan (numele dat de turci Bulgariei). Am urmat traseul Ruse - Razgrad - Turgoviste - Omurtag - Kotel - Iambol - Elhovo - Topolovgrad - Lesovo si iesirea pe la granita cu Turcia la Hamzabeyli.

 

Traversarea Bulgaristanului a fost foarte facila, am avut noroc ca drumurile nu au fost aglomerate, am mers danga-langa ("Bai, spunea Florione, mergem incet, legal, doar suntem in vacanta, nu ne grabim!") ne-am ratacit de vreo doua ori pe la Omurtag si Razgrad, am facut vreo 10 popasuri (pipi, pe harta, reglare GPS, poze, mancat micul dejun in munti etc) si uite asa am traversat Bulgaria in 6-7 ore, in loc sa o facem in 4 ore, cat se specifica pe Softpedia ca se poate face acest drum, fara pauze.

 

La intoarcerea din Turcia, am luat-o pe Stara Zagora, prin Pasul Shipka, am facut o singura pauza si am gonit ca nebunii cu 120-140 km/ora si tot in... 7 ore am ajuns la Ruse. Va spun acest lucru deoarece personajele literare mature participante la aceasta excursie s-au contrazis prin walkie-talkie in privinta traversarii Bulgariei, atat la dus cat si la intors. Nici pana in ziua de azi nu a fost lamurita problema celui mai rapid traseu. Copiilor nu le-a pasat de galceava noastra, ei s-au distrat de minune...

 

La dus am pierdut foarte mult timp pe cei 20 de km dezastruosi (gropi mari si dese) dintre Elhovo si Lesovo. Intre timp am aflat ca se lucreaza la acest drum, deci s-ar putea ca anul viitor (2012) aceasta traversare sa fie preferata tuturor, pentru lipsa TIR-urilor si pentru lejeritatea parcurgerii drumului. La intoarcerea din Turcia, am pierdut foarte mult timp pe Pasul Shipka, din cauza celor 13 km de urcat si a celor 12 km de coborat muntele.

 

Am ajuns intr-un sfarsit la Hamzabeyli (granita cu Turcia), ne-am oprit la Lukoil-ul aflat la granita, ne-am umplut rezervoarele, am facut o mica pauza pentru dezmortire si am intrat in portiunea turca a vamii. Am uitat sa mentionez ca prima cabina de verificare intalnita dupa benzinarie a fost a partii bulgare, care ne-a verificat foarte zelos seria vignetei. Daca ceva este in neregula nu veti putea trece in Turcia pana ce nu veti achita aceasta vigneta, sau un fel de amenda, nu stiu.

Ne-am apropiat de primul punct de control al turcilor, ne-au verificat pasapoartele in fuga si apoi cand sa plecam, surpriza mare: moare motorul Renault-ului Symbol! Chiar in dreptul gheretei! Turcul aflat inauntru se agita, face semn sa plecam deoarece asteapta alte masini, in fine impingem masina si o tragem pe dreapta, la 10 metri de ghereta. In departare, la vreo 100 de metri, se aflau celelalte 4 ghisee de control. Florione incearca sa porneasca motorul si nu reuseste, eu mi-aduc aminte ca am o pereche de cabluri la mine si incerc sa-i dau ceva amperaj, insa cablurile sunt niste chinezarii luate din supermarketul XXL si sunt bune de aruncat sau, in cel mai bun caz, de sarit coarda cu ele (daca va cumparati cabluri, vedeti sa fie cat mai groase cu putinta, cat degetul de groase). Florione suna la service-ul Renault din Romania, acestia incearca sa ia legatura cu service-ul Renault cel mai apropiat de granita, insa nu reusesc. Un turc tanar cunoaste un service aflat la 1 km de granita si da o fuga pana acolo cu bicicleta. Se intoarce si spune ca service-ul este inchis. Nu ne mai ramane decat sa impingem masina (inainte de asta, am intrebat primul vames daca se poate trece vama cu masina impinsa).

 

Trecem de cele 4 ghisee:

ghiseul nr.1 - se verifica pasapoartele si se trece masina in pasaportul proprietarului masinii; daca masina nu este a voastra (este luata in leasing sau este a socrului, a unei rude sau a unui prieten), va trebuie procura scrisa in limba turca

ghiseul nr.2 - se verifica valabilitatea cartii verzi a masinii (aveti grija ca simbolul TR sa nu fie barat)

ghiseul nr.3 - se arunca o privire in interiorul masinii si in portbagaj

ghiseul nr.4 - se fotografiaza masina si se verifica pasapoartele pentru ultima oara. Toata aceasta verificare a durat cam 20 de minute (bineinteles ca s-au gasit romani smecheri care incercau sa pacaleasca randul si doreau musai sa intre in fata).

 

Evrika, am intrat in Turcia!

Eu in masina, ceilalti impingand de zor Renault-ul. Din nou imi aduc aminte ca am la mine un cablu de tractare din otel (ce bine e sa fii asigurat cu de toate...) si Marele Gigant (Chevrolet New Spark) il trage pe bietul Renault circa 1 km pana la prima parcare intalnita in cale. Deci, Chevrolet - Renault 1-0. Aici, dupa cautari si intrebari (un service auto, un magazin de piese auto si un motel cu restaurant), dam peste un grup de soferi de TIR romani care au din fericire o pereche de cabluri adevarate, groase cat degetul mare, iar Chevroletul ii paseaza curent Renault-ului, care isi revine din letargie. Diagnosticul? Moartea definitiva a bateriei. Chevrolet - Renault 2-0. De aici pana la Çanakkale, Florione nu a mai oprit motorul (nici macar pe feribot!). Motorul l-a oprit doar in parcarea de la hotel.

 

Respiram usurati ca acest concediu se poate desfasura in continuare in conditii decente si conducem timorati pe drumurile superbe turcesti, stiind din Romania ca soferii turci sunt groaznici la condus. Aiurea, sunt cei mai buni soferi din lume! In tot periplul nostru de 11 zile prin Turcia, am vazut un singur accident si acela provocat de un scuter care a infundat usor o aripa de masina. Am trecut prin Edirne, am admirat de la distanta moscheile care defilau in dreapta si in stanga noastra, cu speranta ca vom vedea la intoarcere Moscheea Selimiye, unica in lume prin inaltimea minaretelor sale, monument aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO, probabil cea mai mareata realizare a arhitectului Sinan. Daca n-ati stiut acest lucru, va rog sa asteptati episodul nr.15, unde voi povesti despre aceasta moschee foarte frumoasa, ignorata de majoritatea romanilor care trec pe aici.

 

In drumul nostru spre Canakkale, strabatem faimoasa peninsula Gallipoli, unde s-au dus lupte grele intre Imperiul Britanic si Franta pe de o parte si Turcia, Germania si Austro-Ungaria pe de alta parte. Intreaga peninsula cat si orasul Canakkale este legat de numele eroului national, reformatorul Turciei, Mustafa Kemal Atatürk. De la bataila de la Canakkale a inceput ascensiunea lui Ataturk si istoria moderna a Turciei.

Cine are timp sa o viziteze, bine face, caci are ce vedea, de la mausolee impozante, pana la cazemate si armamentul folosit in luptele grele duse aici. Pe net gasiti si harti care descriu principalele puncte de atractie ale obiectivelor istorice.

 

As vrea sa insist doar pe misterul care o inconjoara. In dimineata zilei de 12 august, 1915, batalionul Norfolk, compus din 16 ofiteri si 250 de soldati, a intrat intr-un nor gros, asezat pe pamant si... a disparut definitiv! 266 de oameni au disparut, pur si simplu, ramasitele lor nefiind gasite niciodata! Vremea era foarte frumoasa si soldatii se pregateau sa ia cu asalt cota 60. Deasupra cotei pluteau 8 norisori elipsoidali iar un nor foarte mare, de culoare gri-metalizat, lung de 240 de metri si inalt de vreo 60 de metri s-a asezat pe pamant, intercalandu-se intre batalion si cota. Pentru cucerirea cotei, soldatii n-au ezitat si au intrat direct in nor. Dupa un timp, norul s-a ridicat brusc, s-a alaturat celorlalti 8 norisori si tot brusc au zbughit-o de acolo! Niciunul din cei 266 de soldati nu a mai fost vazut iesind din nor. S-au incercat mai multe explicatii, insa toate de natura paranormala (au fost rapiti de un OZN, au intrat in alt spatiu temporal etc). Printre explicatiile stiintifice, una a sugerat capturarea batalionului si macelarirea rapida a tuturor soldatilor (oricum, nu s-a auzit nicio impuscatura). Se stie ca turcii nu pastrau prizonierii ci ii executau in masa, insa in acest caz au negat un eventual masacru, fiind si ei mirati de numarul mare de disparuti. Ca misterul sa fie si mai mare, in aceeasi dimineata au disparut si doua avioane franceze, trimise sa creceteze cei 8 nori ciudati, perfect ovali, care pluteau la 1000 metri deasupra pamantului. Daca sunteti curiosi, mai multe puteti citi in Revista Magazin sub semnatura lui Dan Farcas.

 

Intre Europa si Asia la Çanakkale drumul se parcurge cu feribotul. Apropiindu-va de Çanakkale veti gasi 3 feriboturi: Gelibolu - Lapseki, Eceabat - Çanakkale si Kilitbahir - Çanakkale. Citind comentariile de pe forumuri, am ales traversarea Eceabat - Çanakkale deoarece peisajul care ti se desfasoara in fata ochilor este unic, traversarea dureaza mai mult chiar daca costa un piculet mai mult, 24 lire de masina, fata de 18 lire cat costa la Kilitbahir, de exemplu.

Pentru programul feribotului vedeti aici (desi n-ar trebui sa va faceti probleme, feribotul plecand in acelasi moment cu celalalt feribot, de pe malul opus). Vedeti tabelele Çanakkale - Eceabat si Eceabat - Çanakkale.

 

Ajungem la feribot, ne imbarcam (23 lire sau 12 euro de masina), ne urcam sus, la belvedere si traversam stramtoarea cu vantul puternic zburatacind parul valvoi (care mai are), exclamand deseori la vederea panoramei grandioase a orasului Çanakkale, port în Turcia, aflat in Provincia Çanakkale pe tarmul sudic, in Asia, a Stramtorii Dardanele (sau Hellespont, cum se numea candva).

Odata debarcati, mai mergem cam 50 de metri, o luam pe prima strada la dreapta, unde se afla faimosul turn cu ceas, caci hotelul nostru se afla chiar la 30-40 de metri de acest turn. Dam ocol turnului si ajungem in sfarsit la hotel, rupti de oboseala.

 

Hotelul se numeste KONAK, am facut rezervarea pe site-ul HotelsCombined, 52 de euro (cu mic dejun inclus) plus 3 euro parcare privata si pazita. Parcarea se afla la 15-20 metri de hotel, intr-o curte interioara, unde incap cel putin 20 de masini. Ne preia paznicul, apoi ducem bagajele la hotel (intre timp, receptionerul ne condusese pana la parcarea privata). Am achitat camerele apoi am discutat cu receptionerul, un tanar frumusel foc (atentie fetelor!), problema inlocuirii bateriei. "No problem!" Tomorrow dimineishan vine o mashineishan from Istanbul si problemeishan se va rezolveishan (a doua zi chiar asa s-a intamplat, deplasarea, baterie noua, manopera inlocuire baterie si bacsisul, total... 105 euro).

Numele orasului dar si a provinciei Çanakkale (se pronunta "cianacale") provine de la Kale-i Sultaniye sau Sultaniye kalesi ("fortareata sultanului"), in timp ce denumirea bizantina a orasului este Dardanellia.

Mai tarziu (sec 18 si 19) orasul a devenit renumit pentru ceramica sa si de aici a rezultat denumirea de Çanak kalesi (fortareata ). In anul 2010, orasul avea o populatie de 106.116 locuitori. Apropo de locuitori si recensamantul care tocmai a trecut peste noi, in Turcia recensamantul se efectueaza simplu: timp de doua zile, toata lumea nu iese din casa, pentru a primi recenzorii. Si cam toata lumea, in afara de politie, doctori si pompieri primesc liber in acest timp. Cine iese, este arestat imediat si amendat cu o amenda usturatoare. Aferim!

 

Datorita intinderii sale, Turcia este divizata in 81 de provincii, fiecare provincie este divizata in districte, fiecare district isi are centrul de guvernare in districtul central. In periplul nostru prin Turcia, am traversat urmatoarele districte (provincii, sau judete): Edirne, Çanakkale, Balikesir, Izmir, Aydin, Mugla, Denizli. Trebuie mentionat ca fiecare district, (sau judet mai pe romaneste), este vestit printr-o anume activitate economica, un produs unic pe care il produce si comercializeaza, si printr-un fel sau mai multe de mancare. De exemplu, Edirne este vestit prin sapunurile in forma de fructe, comercializate in bazarul de langa Moscheea Selimiye, si prin ficatul de Edirne. Mai multe despre Edirne va voi spune cand voi ajunge cu relatarea acolo.

Canakkale e vestit pentru ceramica, productia de peste si conserve (fiind asezat pe stramtoare, se prinde foarte usor pestele prin efectul de palnie, indeosebi macrou si hamsie), si hoşmerim, adica un desert pe baza de gris si branza dulce.

 

Provincia Çanakkale are o parte in Europa si una in Asia (ca si provincia Istanbul). Partea europeana este formata din peninsula Gallipoli (sau Gelibolu), iar partea asiatica se suprapune in mare parte peste regiunea istorica Troada, din Anatolia. Cele doua parti sunt separate de stramtoarea Dardanele (numita si Helespont de vechii geci), care separa continentele Asiei si Europei si leaga sudul Marii Egee cu nordul Marii Marmara. Prin aceasta stramtoare a incercat sa treaca si imparatul Persiei, Xerxes I, in campania sa de cucerire a Greciei, in anul 460 i.Chr. Imparatul construise doua poduri plutitoare peste Dardanele, la Abydos, pentru ca armata sa urisa (aproximata la 2 milioane de oameni) sa poata trece in Grecia. Insa o furtuna n-a avut altceva mai bun de facut decat sa distruga podurile omului. Suparat, Xerxes a ordonat ca stramtoarea sa fie pedepsita cu 300 lovituri de bici si marcata cu fierul inrosit, ca orice sclav care nu se supune stapanului.

Mai multe despre stramtoarea Canakkale/Dardanele/Hellespont si de unde provin denumirile lor, puteti citi pe Wikipedia, in limba engleza.

 

Ne-am instalat la hotel, am facut un dus rapid si peste o ora am plecat sa vizitam orasul. Daca prin Edirne am trecut ca prin branza, Canakkale a fost primul oras vizitat mai pe indelete si tot aici am luat contact deplin cu civilizatia turca, de aceea scriu mai multe despre el.

Orice ar spune carcotasii care traverseaza orasul ca vantul si nu au timp sa-l descopere mai pe indelete, Çanakkale este un oras foarte frumos, foarte aerisit, cu un aer occidental, avand un farmec aparte cu stradutele sale inguste.

Si, in plus, habar nu aveam ca il traverseaza si un rau. Cand ne-am intors din Pamukkale, in ultima zi de sedere in Turcia, imediat ce am intrat in Çanakkale am descoperit cu uimire ca are, ca si Bucurestiul, un fel de Dambovita a lui, un fel de rau a carui parte inferioara a fost transformata intr-un canal navigabil, cu salupe si barci de agrement. Pentru acest rau sau canal am gasit cu greu denumirea lui pe net: Saricay, Sari Cay (in traducere libera inseamna “Raul Galben”).

 

Canakkale este un oras cosmopolit, foarte animat, unde gasiti magazine de tot soiul, restaurante, pizzerii si shaormerii, banci pentru schimbat banii, bancomate la tot pasul etc. Cel mai greu a fost cu descoperirea unei case de schimb valutar, care ne-a scos peri albi, negasind-o. Un roman intalnit la hotel ne spusese ca o vom gasi la 100 de metri de hotel si chiar asa a fost. Dar asta a doua zi, caci seara nu o vazusem deloc! Si tot la aceasta casa de schimb am schimbat la cel mai bun curs din tot periplul nostru prin Turcia. Unde se afla aceasta casa de schimb? Cum iesiti de la feribot, o tineti drept inainte spre Troia (se vede indicatorul), lasati pe dreapta turnul cu ceas si dupa 50 de metri va apare casa de schimb pe partea dreapta. Este si singura unde am primit chitanta. Cu aceasta chitanta, daca la terminarea sejurului va mai raman destule lire turcesti si considerati ca n-o sa le mai cheltuiti, le puteti schimba in euro sau dolari prezentand chitanta, indiferent de casa de schimb valutar, din orice localitate v-ati afla. Deci, pastrati chitanta (daca o veti primi, biensur).

 

De la hotel, plimbandu-te pe faleza, mai faci vreo 200 de metri si dai nas in nas cu calul troian, cel din filmul Troia, cu Brad Pitt in rolul lui Ahile, cal daruit orasului Çanakkale de catre producatorii filmului.

Fiind noapte, calul era iluminat de mai multe reflectoare si o groaza de turisti doreau sa se fotografieze langa cal. Alaturi de cal gasiti cateva artefacte descoperite la Troia si un sundial, un fel de ceas care masoara orele in functie de pozitia soarelui, folosit in antichitate de chinezi, egipteni, greci si romani, a carui detaliere si acuratete a fost dezvoltat in Imperiul Otoman.

Tot pe sundial sunt reprezentate si cele 12 semne ale zodiacului. Mai gasiti si o reconstituire foarte buna a Troiei. Pe intreaga faleza se afla multe taverne si multi localnici amestecati cu turisti. Partea veche a orasului seamana intrucatva cu Sibiul sau Brasovul, cu strazi pavate cu piatra cubica, cafenele, multe frizerii, ceainarii, anticariate si mici magazine.

Restul orasului se aseamana mai mult cu Bucurestiul. Este o aglomeratie de nedescris, insa in aceasta aglomeratie fiecare isi gaseste locul, nimeni nu se enerveaza, nu se aud claxoane sau zbierete. In port vezi foarte multi pescari si... pisici care-si asteapta rabdatoare tainul de la pescari. Pisicile in cultura turca, si in general in lumea musulmana, sunt mai tolerate decat cainii. Totusi, ele nu sunt speriate de bombe ca in Romania, fiind foarte sociabile si chiar tupeiste, multe din ele.

 

Peste tot vezi oamenii jucand table, carti sau rummy si tot peste tot vezi niste paharute mici, pline cu un lichid rosu. La inceput am crezut ca este lichior, ulterior avand sa aflu ca este... ceai. Paharutele au forma de boboc de lalea, aceasta floare fiind introdusa in Europa de sultanii otomani, care au adoptat-o ca pe un simbol al dinastiei lor. Partea practica a acestei forme este ca poti ridica acest pahar plin cu ceai fierbinte, fara sa te frigi, pentru ca nu trebuie sa strangi paharul, sa nu-l scapi. E de ajuns sa nu departezi degetele prea mult, ca sa nu il scapi. Dupa ce sunt golite, aceste paharute le gasesti pe diversele masute asezate in fata magazinelor, pe bancute, pe pervazuri sau impiedicandu-te de ele pe trotuare.

 

Ca sa demitizez mitul cafelei turcesti, va pot spune ca intr-o discutie cu patronul hotelului Alika din Kusadasi acesta mi-a spus ca in Turcia se bea foarte mult ceai si nu cafea, asa cum crede toata lumea. Si inca ceva: daca aveti chef sa beti o bere la vreo terasa, va spun de pe acum sa va puneti pofta-n cui... Nu veti gasi alcool asa usor. Ceai si sucuri gasiti din belsug insa alcool nu veti gasi (bine, noi am fost si in perioada Ramadamului). Veti gasi bere la cutie sau la sticle in miliardele de mini-magazine care impanzesc orasul. Alcoolul este scump in Turcia, pentru ca au taxe foarte mari, taxe care in cazul unor bauturi cum e whiskey-ul, depasesc 250%, la bere fiind undeva la 60%, in timp ce la paine este de 1%, si alte alimente de baza 8%.

 

Femeile mai tinere se imbraca ca europencele, in timp ce femeile mai in varsta se imbraca clasic, din cap pana in picioare, cu baticul acoperind capul, la peste 42 de grade Celsius. Daca vrei sa le fotografiezi si daca sunt insotite de barbat, trebuie sa-i ceri voie acestuia.

Si inca ceva: cand ti-e lumea mai draga si vrei sa te odihnesti (indiferent in care colt al Turciei te-ai afla) auzi chemarea muezinului in niste boxe uriase, atarnate de minaretele moscheielor. Si se aude, nu gluma (turcii se roaga de 5 ori pe zi)! Ca dovada a patriotismului turcilor, peste tot este afisat steagul Turciei (semiluna cu o stea pe fond rosu): in salupe, barci, feriboturi, case, magazine, autocare si pe... dealuri (niste steaguri imense).

 

Peste tot gasesti vanzatori ambulanti care te imbie sa cumperi cate ceva, de la porumb fiert cu sare de lamaie, snitele, chiftelele (kofte), peste, cartofi prajiti, pana la inghetata la cupe, asa cum mancam in copilarie. Enervanta este doar insistenta de a cumpara ceva de la ei. Exista insa si un truc: am observat ca daca te uiti la marfa lor, nu mai ai scapare! Deci priviti drept inainte sau in alta parte si refuzati-i politicos, cu un zambet si cu un "No, thanks!", daca sunt prea insistenti. Trebuie sa fiti foarte fermi cand refuzati, si sa nu dati de inteles ca va mai ganditi, ca totusi arata bine, ca parca nu va vine sa abandonati marfa, etc.

Si deoarece in peninsula s-au dat atatea batalii, peste tot gasesti brelocuri sau pungi cu diversi eroi din bataliile purtate in peninsula Gallipoli, dar gasesti si brelocuri cu Calul Troian, din bronz grafitat, la preturi foarte mici.

 

In fine, ne-am intors seara tarziu la hotel si, dupa ce ne-am razbunat pe cateva beri Efes, am bagat cornu'n perna, obositi peste masura, doar terminasem cu Europa si ne aflam in Asia, ei comedie! A doua zi urma sa vizitam doua obiective foarte mari si foarte importante din punct de vedere turistic si arheologic: cetatea Troia si acropola de la Pergam, aflate la 4-5 ore distanta una de alta.

 

Daca aveti chef sa vedeti mai multe poze:

Turcia altfel - Dardaneke si Canakkale

[Mircea]

Te invidiez. Si apreciez enorm modul in care povestesti.

In 2006 am stat si eu 2 nopti in Canakkale, la Hotel Truva, din descrierile tale relativ aproape de hotel Konak, la maxim 2 strazi. Recomand si acest hotel, aflat aproape de port si usor de gasit, de asemenea cu parcare proprie pazita, Canakkale fiind o localitate de tranzit aflata cam la jumatatea drumului catre Antalia.

[cristics]

Frumoasa povestea,o sa citesc si continuarea cu interes amintindu-mi de excursia facuta de mine in 1998 pe acelasi traseu, dar cu autocarul intr-o excursie organizata, cu ghid. Si eu am fost surprins de "mitul cafelei turcesti", dar am incercat ceaiul negru, care dupa preparare are culoarea rosie si am ramas surprins de efectul mai puternic decat al cafelei. Nu ai spus nimic de preturi, care nu sunt afisate si orice produs se negociaza (poate s-a schimbat treaba intre timp), dar am patit-o pe pielea mea: nestiind ca mai intai intrebi cat costa si apoi cumperi, am cumparat o sticla de Fanta cu 7 marci, sau am platit pe o salata de cruditati 5 marci si altii au mancat gratar cu 2 marci. Oricum, Turcia nu ar trebui vazuta "altfel" ci doar asa cum este: o tara mare, bogata si cel putin pe litoral (Egee, Mediterana), civilizata.

Edited November 26, 2011 by cristics

[florinbad]

Turcia, altfel 2 - Troia

 

De dimineata m-am trezit cu un singur gand in minte: sa fotografiez Calul Troian, deoarece noaptea trecuta imi iesisera niste poze de mai mare plansul. Am impachetat repede si am coborat la micul dejun, unde i-am intalnit pe ceilalti. De regula, cand e vorba de indemnat ceva, Florione scoate din tolba trei tipuri de fraze:

 

1. "Bai, suntem in concediu, nu ne grabim, mergem incet!"

2. "Bai, sa ne grabim, nu avem prea mult timp!"

3. "Bai, nu cred ca avem timp s-o vizitam si p-asta, eu zic sa mergem inainte!"

 

In holul hotelului m-a intampinat cu fraza number two: "Bai, sa ne grabim, nu avem prea mult timp!". Era ora 9:00, am mancat foarte repede un mic dejun copios si am dat sa o zbughesc spre camera, sa-mi iau bagajele. "Unde te duci?" m-au intrebat ceilalti. "Imi duc bagajele la masina inaintea voastra. Vreau sa am timp sa fotografiez Calul! S-ar putea ca la intoarcere sa nu mai avem timp sau sa ajungem tot noaptea". "Bine, dar sa nu intarzii prea mult. Ne grabim! Ne asteapta Troia si Pergam." mi-a reprosat Florione. "Noi mai stam aici, la micul dejun, apoi te asteptam in parcare."

 

Am urcat in camera, am luat bagajele si am coborat din nou in holul hotelului. Toti, dar absolut toti se aflau acolo si se hlizeau la mine. "Ce-i?" i-am intrebat. "Mergem si noi!" au raspuns intr-un glas, cuprinsi de febra aventurii parcurgerii celor 200 de metri pana la Cal. Repede ne-am incarcat masinile cu bagaje si am zbughit-o pe faleza incantatoare in razele diminetii, umpluta cu zecile de pescari care asteptau

rabdatori, dar si cu zecile de pisici care asteptau rabdatoare ca bietii pesti sa intre intr-una din burti, ori a pescarilor, ori a pisicilor. Am ajuns intr-un suflet la Cal, arata superb in lumina soarelui, acum era aproape singur, doar doua perechi de japonezi se uitau cu admiratie la maretia sculpturii faurita din resturi de corabii. Ne-am fotografiat cu totii, pe perechi, pe familii, fiecare dupa preferinte, apoi ne-am tras o fotografie de grup si tule-o spre parcarea de la hotel.

 

Ne-am urcat in masini, am iesit destul de usor din Canakkale apoi am mers cam 5-6 kilometri si am crezut ca lesinam: urcand un deal mai inalt, in partea dreapta se contura o panorama care-ti taia rasuflarea. In partea stanga muncitorii turci taiau cu sete din deal, pentru a largi drumul pentru patru benzi, doua pe fiecare sens de mers. Am coborat, am tras cateva fotografii si am admirat muti de uimire cum Stramtoarea Dardanele se saruta cu Marea Egee, chiar in fata noastra.

 

In fine, am urcat in masini si peste cativa kilometri am ajuns la devierea spre Troia. Mergand spre Kusadasi, cam la 30 de km de Canakkale se face o deviere la dreapta. "Truva" sau "Troia" sau "Troy" scrie pe indicatoarele de culoare maro (pentru obiectivele istorice), apoi mai mergeti cam 5-6 kilometri pe un drum secundar (atentie la viteza deoarece sunt curbe foarte stranse cu vizibilitate redusa si va puteti pupa cu alte masini care vin din sens opus!), pana veti da de o parcare uriasa.

 

Nici nu stiu ce sa mai scriu despre Troia. Este un obiectiv turistic si arheologic atat de cunoscut romanilor... Cei care au fost la Troia le recomanda celorlati sa nu se duca acolo, deoarece vor fi dezamagiti de faptul ca vor gasi doar niste simple pietre. Este super-mega-ultra de plictisitor acolo. Nu tu palate, nu tu temple, nu tu fantani arteziene sau piete publice. Nu mergeti acolo, fratilor, nu aveti ce vedea, veti regreta...

 

Ba nu! Stati putin! Parca se intrezareste ceva in zarea nemarginita a marii: sosesc sute de corabii, apoi peste cateva ore cerul se intuneca din cauza miilor de sageti. Pamantul se cutremura de strigatele si indemnurile la lupta ale barbatilor puternici, care, plictisindu-se pe acasa, ce si-au spus ei: "Hai sa punem de-un razboi, ce mama naibii, sa stam sa putrezim de lene, prin Ahaia, cu muierile si plozii langa noi?"

Cetatea se agita, se pregatesc arcasii, femeile si copiii se pun la adapost, templele se inchid iar barbatii in putere isi pun armurile pe ei, isi iau sulitele lungi si isi saruta din fuga nevestele. "Au sosit popoarele marii!" se raspandeste zvonul in toata cetatea. Se stia ca vor sosi, insa nu se stia cand anume. Au venit dupa Elena, dar nu le-o dam! Vom lupta pentru ea! Este demna de printul nostru, Paris. Frumusetea ei a inconjurat intreg Pamantul. Din cetate razbat si glasurile feminine, aproape ca un oftat: "A venit si Ahile, frumosul Ahileeeeee! Prima dintre noi care-l vede sa ne spuna si noua, sa ne rasfatam privindu-l." Chiar si zeii se agita acolo, sus, din cauza faptelor de eroism care vor dura aproape zece ani de acum incolo. Cetatea freamata, insa se simte in siguranta deoarece nu a fost cucerita niciodata. Are zidurile atat de groase incat nici animalele acelea fantastice din Africa, stiti voi, animalele alea cu trompa, fioroase, nici ele nu pot strapunge zidurile uriase ale Troiei.

 

Ce tot visez eu pe aici... Cineva spunea pe forumul Softpedia ca aproape toti ghizii romanilor care sosesc in Turcia cu autocarul si se apropie de devierea la dreapta spre Troia ii indeamna pe turisti sa nu viziteze sit-ul arheologic. "Ce sa vedeti acolo? Niste pietre." Unii romani se revolta, ar dori sa vada cetatea legendara, altii ar vrea sa ajunga mai repede la Kusadasi, sa stea cu burta la soare, la all-inclusive, pentru a avea ce povesti la intoarcerea in tara. "Unde ti-ai petrecut concediul?" "In Turcia!" vor raspunde cu emfaza. "Si cum a fost?" "Super! Am mancat si am baut pentru doua vieti!" "Si?" "Si ce?" va intreba nedumerit bronzatul turist. "Pai, atat?" "Ce atat?" "Asta inseamna Turcia pentru tine: mancat, baut si plaja?" "Si ce-ai vrea, ma rog, sa fie? I-auzi, dom-le la el..." ar spune bronzatul, suparat.

 

Coboram din masini si dam cu ochii pentru prima oara de sistemul de taxare turcesc, intalnit la toate obiectivele turistice pe care le vom vizita in zilele urmatoare: stai la rand, iti cumperi biletul, apoi stai iar la rand si il introduci intr-o fanta (ca la metroul bucurestean), dai la o parte chestia aia care se roteste (tot ca la metrou) si intri in sit-ul arheologic.

 

Biletul costa 15 lire iar copiii pana in 12 ani inclusiv intra gratis. Copiii vor fi intrebati in limba engleza anul in care s-au nascut. Daca nu te descurci, un turc amabil iti ia biletul si introduce un fel de cheie in aparat, pentru a putea trece mai departe. Turcul ajuta astfel vreo 4-5 persoane, apoi intra cu cele 5 bilete nefolosite in cabina pentru vanzarea biletelor. De ce? Habar nu am... Poate ghiciti voi. Vi se pare cunoscut scenariul? Evaziune fiscala, cumva?

 

Intram in sit si avem parte de prima dezamagire: turcii nu au grija de ruinele antice asa cum au grija grecii de ale lor (bine, si acolo lenea e cucoana mare; tot cu emigranti au facut treaba). Praf mult, o incercare timida de modernizare a traseelor, o casuta amarata care se vrea a fi un mini-muzeu unde poti vedea o reconstituire palida a fostei cetati (o reconstituire superba a Troiei puteti vedea la Canakkale, langa Calul Troian).

 

Principala atractie nu o reprezinta zidurile ci... reconstituirea grosolana si urata, dupa parerea mea, a faimosului cal, de zici ca este un teren de joaca pentru copii. Aici se da o batalie pe viata si pe moarte intre toate popoarele lumii, pentru reusita intrarii in burta calului, folosindu-se din plin coatele si picioarele pentru a ajunge la primul etaj macar. Printre altele, avem si marele nenoroc sa intram in sit in acelasi timp cu turistii din trei autocare, asa ca va puteti inchipui aglomeratia din jurul calului de lemn. Asteptam cateva minute, sa se linsteasca atmosfera si apoi intram si noi. In interior, pe peretii de lemn gasesti o sumedenie de mesaje de genul "Vasile o love muci pe Maria" insa in mai multe limbi de circulatie internationala. Poza facuta in burta lui, la etajul intai sau sus, la etajul doi, unde se intra mai greu, iti atesta adevarul in fata celor de acasa ca ai devenit vedeta, itindu-ti capul prin una din ferestruicile calului, ca ai ajuns pana aici si nu le spui niscaiva fabulatii. "Fusesi la Troia?" "Da!" "Super, ce misto! Norocosule! Arata-mi pozele, sa vad daca spui adevarul!"

 

Dupa ce scapam de atractia calului si dupa ce, of course, ne facem cu totii fotografii pentru a deveni la randu-ne vedete, o luam pe primul traseu intalnit in cale. Am uitat sa va spun ca imediat ce treceti de portile de la intrare, mai multi copaci va vor ascunde privirii cetatea antica. Asa ca imediat ce veti intra in situl arheologic, in partea dreapta veti vedea 2-3 magazinase cu suveniruri, apoi toaleta (moderna) iar in fata Calul Troian cladirea care se vrea a fi un mini-muzeu, urmeaza copacii si apoi ruinele orasului.

 

Am lasat in urma Calul, am depasit cativa copaci si apoi am ramas inmarmuriti. "Mama, ce mare este!" a exclamat Andrei. "Si ce ziduri groase are!" a exclamat si profa de istorie, Alexandra. Traseul este circular, se incepe de la zidurile exterioare si se termina la amfiteatru. Se vede indolenta turcilor, trebuie sa va puneti imaginatia la lucru pentru a descoperi ceea ce se afla sub movilele pe care le intalnesti la tot pasul, este foarte mult de sapat, s-au primit si fonduri de la UNESCO si tot degeaba, orasul insista sa-si ascunda minunatiile arheologice sub zecile de movile care impanzesc locul.

 

Din loc in loc gasiti placutele indicatoare cu explicatiile ruinelor din fata voastra insa nu stiu de ce, fata de cele grecesti care se pastreaza foarte bine, placutele turcesti sunt arse de soare, incat nu mai deosebesti nimic din desenele ce reconstituie locul si nici nu poti citi ca lumea explicatiile in limba engleza.

 

Sunt si cateva puncte mai inalte de belvedere, de unde poti vedea maretia cetatii de odinioara, ridicata pe dealul Hissarlik ("dealul desertaciunilor", in limba turca). Cine va spune ca Troia este mica, ca intindere, se inseala amarnic. Pe langa palaria si apa de baut, e bine sa va inarmati si cu multa rabdare deoarece aveti ce vedea, atat cat a fost excavat din orasul fondat acum 4000 de ani, la 8000 de ani de la Potop.

 

Poate aveti curiozitatea sa aflati cum a inceput razboiul troian: Peleus s-a casatorit cu Thetis (zeita marii) si acestia nu au invitat-o la nunta pe Eris, zeita discordiei. Tipa s-a suparat si a aruncat un mar de aur în sala unde se tinea banchetul, spunând ca marul apartine celei mai frumoase zeite. Hera, Atena si Afrodita s-au certat pentru posesia marului iar Zeus, smecher, ca sa le impace si sa nu fie si el implicat in aceasta cearta, l-a pus pe Paris, printul Troiei, considerat cel mai frumos barbat din acea vreme, sa hotarasca cui sa dea marul. Paris i-a dat marul Afroditei, deoarece aceasta i-a promis ca i-o da pe cea mai frumoasa femeie din lume, pe Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Orlando Bloom, pardon, frumuselul Paris s-a dus în Sparta si a rapit-o pe Elena precum si o parte din averea lui Menelaus. Menelaus s-a facut foc si para si i-a instigat pe toti fostii petitori ai Elenei sa jure ca o vor aduce înapoi. De peste tot au început sa se strânga eroii, inclusiv famosii Ulise (care initial nu a vrut sa participe la razboi) si Brad Pitt (adica Ahile, ce, nu stiati?), deoarece profetia spunea ca Troia va putea fi cucerita doar daca va lupta si Ahile. La conducerea flotei grecesti a fost pus Agamemnon, regele Micene-ului.

 

In asteptarea plecarii corabiilor spre Troia, Agamemnon n-a avut altceva mai bun de facut decat sa omoare un cerb de-al zeitei Artemis. Aceasta s-a suparat si a calmat marea, astfel incat corabiile sa nu mai poata pleca. Ca sa poata porni intr-un fel, Agamemnon a fost nevoit sa-si sacrifice fiica, pe Ifigenia. Dupa ce flota s-a pus în miscare, grecii habar n-au avut unde se afla Troia, asa ca au loc niste batalii cu

câteva tarisoare nevinovate: Mysia si Teutrania, in incercarea lor de a se apropia de locul unde credeau ca ar fi Troia. Regele din Teutrania, Telefus este ranit de Ahile, iar grecii negasind-o pe Elena se întorc acasa. Profetia spunea ca Telefus putea fi vindecat doar de cel care îi provocase rana, adica de Brad Pitt. Ducându-se la Brad si vindecat de acesta, Telefus le promite ca le va arata unde se afla Troia.

 

Odiseu si Menelaus se duc la Peter O-Toole, pardon, la Priam, regele Troiei, cerand-o inapoi pe Elena precum si comoara furata de lacomul Paris (bine, nene, femeia nu-ti fuse de ajuns?). Priam refuza sa-i dea omului bunurile si femeia mult iubita si uite asa razboiul poate începe. Timp de 9 ani grecii reusesc sa cucereasca teritoriile din jurul Troiei, pentru a-i slabi aprovizionarea cu hrana, distrugandu-i astfel si economia. Ahile se indragosteste de Briseis (dupa ce-i casapeste intreaga familie - mama, ce vremuri!), o frumoasa printesa dintr-un asemenea teritoriu cucerit de greci (Lyrnesus). Fetelor, daca nu i-ati vazut fundul superb a lui Ahile, il puteti vedea in toata splendoarea bronzata in filmul Troia, intr-o scena de dragoste interzisa cardiacelor! Apoi, in diversele mini-batalii încep sa moara o groaza de eroi, de ambele parti: Hector, Penthesilea, Patrocle, Brad Pitt, Pelops etc.etc.etc

 

Vazand ca oamenii se cam plictiseau, ca razboiul se tot prelungeste si nimeni n-are chef sa cedeze, Ulise o roaga pe Atena sa-i dea o idee geniala pentru a pune capat razboiului. A doua zi grecii construiesc Calul Troian, pe care-l vor oferi drept ofranda Troiei (iar producatorii filmului Troia il vor oferi orasului Canakkale).

Flota greaca se retrage un pic mai încolo, Ulise si câtiva eroi se baga în burta calului, troienii chefuiesc întreaga noapte, Ulise iese si deschide portile (mai tineti minte proverbul "Sa nu accepti daruri de la greci?"), armata greaca face prapad, moare si Peter O-Toole, Cassandra este violata iar Diane Kruger, pardon, Elena cea iubareata se întoarce la Sparta (palpitant, nu?). Dupa razboi, Polyxena, fata lui Priam, este sacrificata la mormântul lui Ahile, iar Astyanax, fiul lui Hector, este omorât, ca simbol al sfârsitului razboiului.

Enea, un print troian, reuseste sa scape în urma distrugerii Troiei (cititi Eneida lui Vergiliu) iar Ulise are chef sa halaiduiasca timp de mai multi ani, pe mai multe mari, în bratele mai multor femei, pâna se va întoarce acasa - vezi Odiseea lui Homer (sau filmul Odiseea, cu Armand Assante in rolul principal, productie fost

Hallmark Channel, actualmente Diva Universal).

 

Daca n-ar fi existat un Homer care sa imortalizeze Troia în povestile sale despre regele Priam, Hector, Paris si frumoasa Elena si daca n-ar fi existat un Heinrich Schliemann care sa viseze inca din copilarie la descoperirea legendarei cetati si care, in disperarea lui de a gasi vreo comoara, a facut mai mult rau decat bine, distrugand toate constructiile ridicate pe timpul romanilor, poate ca nici in ziua de astazi n-am fi stiut de existenta ei si nimeni nu si-ar fi inchipuit ca sub acest deal urias s-ar afla o asemenea comoara arheologica.

 

Totusi, orice legenda are si un sambure de adevar in ea. Ce-ar fi daca legenda Atlantidei ar avea in ea un sambure de adevar? Zic si eu, ca sa ma aflu in treaba si sa va pun imaginatia la lucru. Dupa Potop, acum 12.000 de ani, omenirea si-a revenit destul de greu. Zeii plecasera si ii parasisera pe oameni, lasandu-i sa se descurce singuri.

Dupa alte cateva mii de ani apar si primele orase: Ur, Ninive si prima civilizatie cunoscuta in istorie, civilizatia sumeriana. Peste o mie de ani apar si primele semne ale civilizatiei egiptene. O parte din popoarele aflate intre Tigru si Eufrat s-au raspandit spre vest, ajungand pe platoul din fata unui deal oarecare, la poalele caruia se intindea marea cea nesfarsita. "Ce spuneti, zice unul din acei fugari,

construim pe dealul acesta o cetate?" "S-o numim Troia, dupa seful nostru, Troas!" spuse un altul, vrand sa se puna bine cu conducatorul si sa-l numeasca logofat, pentru a lua spaga cea mai grasa. Si uite asa a luat nastere Troia. Simplu, nu?

 

Acum cateva mii de ani, marea se intindea cat vedeai cu ochii in fata dealului Hissarlik. Astazi, marea se afla la 12 kilometri departare si se poate vedea la poalele dealului platoul nesfarsit unde ar fi trebuit sa se afle intinderea de apa.

Cu timpul, cucerind tot ce era in jurul ei, Troia devenise o cetate bogata si redutabila. In textele hitite era numita Wilusa, apoi grecii au numit-o Ilion, de la Wilion si, la sfarsit, romanii au numit-o Ilium, oras (re)construit pe timpul imparatului roman Augustus. Din cele 9 orase suprapuse, distruse de-a lungul miilor de ani din varii motive, Troia number 7 se presupune a fi Troia descrisa de Homer in cartile sale, Iliada si Odiseea (daca nu le-ati citit, mai ales cei din generatia de dupa anul 1990, va rog sa va faceti timp sa le cititi, macar asa, ca chestie, pentru a va lauda in fata altora ca l-ati citit pe Homer).

 

Am iesit din sit, lesinati de caldura dar si impresionati de miile de ani de istorie peste care au pasit timizi, timp de doua ore, si pasii nostri. Am iesit in drumul principal si dupa vreo ora am ajuns la intersectia cu Assos-ul (in partea dreapta), un alt sit arheologic important al Turciei, insa am luat-o inainte deoarece pana la Pergam era destul de mers. Pe partea stanga am inconjurat faimosul Munte Ida (vedeti

mai multe pe Wikipedia sau cititi Iliada) si imediat a inceput urcarea serpentinelor cu pante de 13-15-17 grade din apropiere de Kucukkuyu. Cine are inima slaba, ii recomand sa nu sofeze pe acolo. Coborand, au inceput sa apara vreo 3-4 popasuri, unde se poate opri masina si in timp ce calutii-putere se odihnesc dupa coborarea naravasa, puteti face niscaiva cumparaturi (nu recomand, datorita preturilor foarte mari; aceleasi produse le veti gasi mult mai ieftine in Kusadasi, Marmaris sau Canakkale) de la vanzatorii ambulanti de acolo sau puteti admira de la o inaltime ametitoare panorama extraordinara a statiunii Kucukkuyu.

 

Era ora 17:00 cand ne-am apropiat de intersectia pentru orasul Bergama (facusem intre timp si o pauza de masa, de vreo 30-40 de minute). Mai aveam cateva sute de metri pana la intersectie si tocmai cand ne era lumea mai draga si ne pregateam s-o luam la stanga, auzim glasul lui Florione in walkie-talkie, punandu-si in practica cea de-a 3-a fraza tip: "Bai, nu cred ca avem timp s-o vizitam si p-asta, eu zic sa mergem inainte!"

 

Credeti ca l-am ascultat? Of course ca nu! Florinbad nu s-a dat batut iar in episodul 3 al serialului "Turcia, altfel - Pergam sau dragostea lui Hadrian pentru Traian", va va povesti despre peripetiile (mari) prin care a trecut pentru a ajunge la acropola cocotata in varf de munte, asemenea unui cuib de vulturi (apropo, ati citit romanul sau ati vazut filmul "Acolo unde se avanta vulturii", cu Richard Burton si Clint Eastwood? - vi-l recomand cu caldura).

Asa ne-am avantat si noi.

 

Daca doriti sa vedeti mai multe fotografii, uitati aici:

Turism Cultural - Turcia, altfel 2 - Troia

 

Program de vizitare:

Vara (1 Aprilie - 14 Noiembrie)

08.00 – 19.30 (ultima persoana intrata)

20.00 – inchiderea sit-ului

 

Iarna (15 Noiembrie – 31 Martie)

08.00 – 16.30 (ultima persoana intrata)

17.00 – inchiderea sit-ului

 

Cost bilet intrare (2011): 15 TL de persoana (lire turcesti; aprox. 7 euro). Copiii in varsta pana la 12 ani (inclusiv; pot avea si cateva zile pana la implinirea varstei de 13 ani) intra gratuit. Vor fi intrebati (in engleza) anul in care s-au nascut.

 

Parcarea este gratuita.

[DGT]

N-ar strica sa pui totul intr-o carte,sa-i pui un titlu frumos si sa mergi la un editor.

Foarte frumos. Astept continuarea.

[florinbad]

Multumesc pentru aprecieri!

Cine naiba sa fie interesat de povestirile mele puerile?...

 

Vineri seara sau sambata dimineata voi incerca sa urc partea a 3-a, cea referitoare la Pergam.

Am atasat o reconstituire a acropolei luata de pe net, pentru a vedea despre ce anume va fi vorba.

Edited December 13, 2011 by florinbad

[florinbad]

Turcia, altfel 3 - Pergam

 

Daca nu ati vazut filmul "Acolo unde se avanta vulturii" vi-l povestesc pe scurt: un comando englezo-american (Richard Burton si Clint Eastwood) incearca sa ajunga la un castel din Germania pentru a elibera un general american tinut ostatic acolo. Castelul se afla pe varful unui munte iar la el se poate ajunge numai cu telecabina. Gata, v-am povestit filmul . Restul, impuscaturi, explozii si pumni, vi-l mai imaginati si voi.

 

Bergama, sau macar centrul ei, este acel tip de oras in care iti vine sa-ti lasi masina la intrare si sa-l strabati pe jos, la pas, pentru a-i savura pe indelete aerul oriental (oricum Bergama este foarte mare, dupa cum am vazut de pe acropola). Ai impresia ca, aflandu-te in desert, tocmai intri intr-o oaza de verdeata, racoritoare si proaspata. Este un oras foarte frumos si foarte pitoresc si am intrat in el pe un bulevard demn de Hollywood, incadrat de palmieri inalti si cladiri frumoase si moderne. Oricat m-am straduit, nu am gasit pe net vreo fotografie cu centrul acestui oras superb!

 

Dupa cateva sute de metri de mers pe acest bulevard vedem la stanga indicatorul "To Asklepeion". Nu apuc sa-i spun lui Florione prin statie ca nu-i nevoie sa vizitam Asklepeionul, ca acesta o si ia la stanga. Ma iau dupa el, mai mergem cam o suta de metri si ajungem intr-un fel de teren viran. Aici, plictiseala mare, suntem numai noi romanii si nu vedem nimic in jur decat un luminis cu cativa copacei, iar Asklepeionul ia-l de unde nu-i! Fuga-fuguta se indreapta catre noi un turc tipand in gura mare "Parcarea 7 lire! Parcarea 7 lire!" Pentru ce, frate, nici macar nu seamana a parcare, este o bucata de pamant, plina de praf. Pe cat ne incantase centrul orasului, pe atat ne indispuse turcul acesta cu pretentiile lui. "De unde luam bilete pentru vizitare?" intreb si eu ca sa ma aflu in treaba. "O luati pe aleea aceea, mai mergeti cam 100 de metri si la intrarea in sit veti gasi o ghereta." Daca sunteti curiosi si n-ati ajuns inca la Epidaur, va indemn sa vizitati acest sit. Astazi se mai pot vedea ruinele centrului de recuperare fizico-terapeutica a vechiului Pergam, dedicat zeului medicinii, Asklepios (Asclepius, Aesculapius, Esculap). Este aproape ora 18:00 si timpul ne preseaza. Va reamintesc ca trebuia sa ajungem la Kusadasi, aflat la vreo 200 de kilometri si la vreo 3 ore si jumatate de mers. Insa vara nu-i ca iarna iar ziua dispare mai tarziu, pe la 21:45, asa ca ar mai fi fost ceva timp de vizitat.

 

Ma scuz in fata lui Florione, caci trebuia sa-l anunt din timp ca nu era nevoie sa vizitam si ce-i pe aici deoarece am vazut suficient de mult la Epidaur, Asklepeionul de aici semanand cu cel de la Epidaur (asa cum acropolele de la Pergam a fost construit asemenea celui de la Atena) iar aceasta oprire de aici nu era necesara. "Trebuie sa ajungem acolo." zic misterios, aratandu-i acropolele (acropole = orasul de sus), aflat la o inaltime ametitoare, de-ti intepenea gatul numai uitandu-te la el. Florione se intoarce, face mana streasina la ochi si se uita la dealul aflat in spatele lui, de unde acropola abia daca se zarea, de la inaltimea ei de 350 de metri. "Ceeeeeee? Ai innebunit?" . Ceilalti se agita si se crucesc si ei, tot cu mana streasina la ochi (soarele avea chef sa ne impiedice sa vedem ca lumea ruinele). "Bai, ai luat-o razna!" zice si profa de istorie. Trecura cateva secunde si hop si Maria, fata profei: "Numai vulturii ajung acolo!" Pustiul meu, sa zica si el ceva? Bineinteles ca zise si el ceva demn de admiratia internationala, planetara, universala si extraterestra: "Poate cu elicopterul!" Mihai se scarpina in cap, Nasha clipea des din ochi si uite asa ramase numai nevasta-mea, Colonelul, care, contrar obiceiurilor ei de a fi mereu Gica-contra, mi-a sarit nesperat in ajutor: "Merita sa mergem acolo! Am citit pe net ca ar fi un loc deosebit."

 

Gata! S-a hotarat!

Toata trupa s-a urcat in masini si am tulit-o din loc, sub privirea bosumflata a turcului care nu si-a incasat cei 14 lire pentru parcarea din pamant batatorit. Trebuie sa stiti ca de la Asklepeion pana la baza acropolelui ajungeti foarte repede prin oras (veti trece si pe langa prima biserica a Apocalipsei, Biserica din Pergam, un monument urias; va voi povesti mai incolo despre ea). Peste cateva minute ne aflam la poalele dealului, gasim o bifurcatie, o luam la dreapta, urmam indicatorul "To Acropolis", trecem pe langa o statie de teleferic, vedem si un fel de telecabina trecand pe deasupra noastra, urcand dinspre Bergama si apoi... STOP! Cum adica stop? Drumul se infunda, o bariera cu un semn STOP ne anuleaza orice sansa de a ajunge pe acropola. Nu se poate, imi zic, cineva tot a ajuns acolo, am citit relatarea sotiei sale pe net, plus ca drumul se vede lejer pe Google Earth.

 

Reusim sa intoarcem masinile in locul ingust apoi ma dau jos si ma indrept spre un fel de jandarm inalt ca bradul care ranjeste fasolea la noi: "Fraierilor! Credeati ca puteti merge mai departe?" spunea ranjetul lui. "Ce s-a intamplat cu drumul?" il intreb. "Drum brost, stricat, belea mare estem." zice el. "Surbat rau la el. Terminat definitiv estem." Nu-mi vine sa cred, ma mai uit inca o data la bariera insa nu ma dau batut. "Si chiar nu se poate ajunge acolo sus cu masina?" "Nope!" raspunde turcul, imitandu-i pe americanii din filme. "Nubai cu telecabina, 14 lire de berzoana, inclusib cobiii. "

 

Si totusi...

Le spun alor mei ca o familie de romani a ajuns pana acolo. Aflasem din acea relatare ca intr-adevar, drumul este foarte greu si ingust, ba chiar la un moment dat s-au intalnit cu un autocar turcesc iar sotul doamnei, de frica, a dus masina pe banda cealalta, spre stanca, pentru a lasa autocarul sa treaca pe partea cu prapastia si povestea ca tinea minte si acum ranjetul soferului turc. Drumul celalalt, de la bifurcatie, oare unde duce? Ne intoarcem la bifurcatie iar Florione isi aduce aminte ca a facut cateva luni de armata: "Ma duc in recunoastere! " Peste doua-trei minute se intoarce victorios: "Nu se poate trece. Incepe o panta foarte abrupta iar drumul cred ca se surpa mai departe." Ma uit cu neincredere la el. "Ce-i? Nu ma crezi? Du-te cu Mihai, sa te convingi!" Ma duc cu Mihai, trecem de cateva case foarte saracacioase dar si pitoresti totodata, apoi dupa o mica curba drumul incepe sa urce, intr-adevar, si iti trebuie ceva sange rece ca sa urci acea panta care tine pe o distanta de o suta de metri, numai cu piatra cubica. Imi aduc aminte ca am mai urcat o asemenea panta acum cativa ani si aceea numai in prima treapta de viteza. Ajungem foarte greu la capatul ei si aici imi dau seama de siretenia turcilor.

 

Ce-au facut smecherii (cred ca au stat zile si nopti la brainstorming pentru a le bubui prin minte o asemenea idee): ca sa nu mai urce tot boborul acolo sus, au distrus drumul, au tras o bariera si uite asa ii obliga pe toti sa urce numai cu telecabina. Drumul vechi l-au unit cu panta aceasta foarte abrupta, panta care taie orice chef de a mai face vreo incercare. Insa chiar la unirea vechiului drum cu panta aceasta, au pus o oglinda mare. Oare de ce? Oare nu pentru a vedea mai bine masinile care urca sau care coboara din sens opus?

 

Dam sa ne intoarcem, nehotarati, insa un caine ciobanesc, mare cat un vitel, ne bareaza drumul, privindu-ne curios si dand vesel din coada. Hait! "Ce facem?" il intreb pe Mihai. Acesta nu apuca sa-mi raspunda caci dintr-o curte saracacioasa se aude o voce guturala iar catelusul de 60 de kile se indreapta catre stapan. Si eu ma indrept catre stapan si incerc sa-i vorbesc prin limbajul semnelor. Rotesc mainile pe un volan imaginar apoi ii arat acropola si turcul zice "Yes, yes!" Victorie! Deci, se poate! "Teshechiur ederim!" ii spun (se scrie "teşekkür ederim" si inseamna "multumesc"). Dumnezeu, in generozitatea Lui , are chef sa-mi trimita un semn si, minune mare, o masina cu numar de Nemtia coboara alene dinspre acropole, indreptandu-se spre curba foarte stransa.

 

Peste cateva minute, dupa dezbateri aprinse si frici inghitite in sec, cei doi soferi, singuri in masina iar ceilalti pe jos (pentru siguranta lor), incep urcarea pantei care le-a dat atatea frisoane. Urcam in treapta intai, apoi imediat dupa curba ascunsa de cativa copacei, ceilalti ne fac semn ca drumul este liber, devenind totodata mai lin, permitandu-le si lor sa urce in masini. Pana sus drumul este bun, nu este din beton decat pe portiunea inferioara insa trebuie sa fiti atenti deoarece din loc in loc mai apar bolovani pe care veti fi nevoiti sa-i ocoliti. Spre partea cu prapastia au fost montati parapeti inalti cu garduri de sarma. Deci sa nu va fie teama! In apropierea intrarii la acropola, veti gasi un fel de loc de parcare amenajat, gratuit, spre deosebire de restul parcarilor turcesti, care sunt cu plata. Aici gasim si vreo 5-6 masini din diverse tari, semn ca, uite, am avut dreptate! Tot aici se opreste si telecabina, care goleste din burta ei cei opt pasageri veseli nevoie mare (atat poate cara, maxim opt persoane).

 

Luam bilete, 20 de lire de adult, 10 lire copiii peste 13 ani iar copiii sub 12 ani inclusiv intra gratis (vor fi intrebati care este anul nasterii), apoi intram in marea acropola de la Pergam, pe la ora 18:10, sub indemnul frazei tip number two a lui Florione: "Bai, sa ne grabim, nu avem prea mult timp!" Imediat ce intri in sit te cuprinde dezamagirea... Te asteptai sa vezi ceva asemanator acropolei ateniene insa cam tot ce se afla la intrare este praf si pulbere. Din loc in loc se vede ca turcii, dandu-si seama de importanta obiectivului arheologic, au inceput sa reconstruiasca fragmente de ziduri si coloane. Locul este destul de mare iar urcarea se face in trepte, de fapt se vede ca intregul deal a fost terasat pe 4 nivele. Dupa ce ne-am intors in Romania, m-am uitat pe o reconstituire a acropolei si mi-am dat seama ca noi am vizitat doar jumatate din ea, restul fiind distrus in cea mai mare parte sau furat de locuitorii orasului pentru construirea propriilor case. Am observat cu tristete ca nu mai exista agora de jos, cateva palate si altarul lui Zeus.

 

De la intrare, am luat-o incet-incet spre amfiteatru. In coltul lui se afla odinioara un templu dedicat Atenei Nike, zeita victoriei, care era simbolul orasului. Ocolesti acest templu (de fapt o ramasita palida a acestui templu; o imagine mai buna a lui o veti gasi pe un panou explicativ), apoi te apropii de prima gradena si... te opresti! De ce? Uite d'aia: te afli chiar pe marginea amfiteatrului iar ceea ce te izbeste la el este senzatia ciudata ca iti vine sa-ti iei zborul! Asa ca te opresti si tragi cu ochiul la ceilalti turisti: si-o lua vreunul zborul ? Glumesc, nu ma luati in serios. Ce pot sa va spun este ca-i cel mai abrupt amfiteatru din lumea antica, sapat direct in coasta dealului. In cele 80 de randuri (gradene) putea adaposti 10.000 de spectatori (altii vorbesc de 15.000). Stau si ma intreb cati din ei or fi ametit si s-or fi dat de-a berbeleacul pana la stoa actorilor (o cladire luuuunga) si, mai tarziu, a gladiatorilor.

 

Cetatea isi are inceputurile timide pe timpul Troiei insa este distrusa foarte curand de popoarele marii. A fost reintemeiata de inieni dar distrusa din nou de persi. Macedonenii au cucerit-o si ei, insa nu au mai distrus-o ci au dezvoltat-o, dezvoltarea cetatii avand loc datorita unui accident al istoriei: Lisimah (Lysimachos, Lisimachos) unul din cei 4 generalii ai lui Alexandru Macedon care au mostenit imperiul, a pornit un razboi cu seleucizii. Tezaurul de aproape 9000 de talanti, l-a lasat in grija unui servitor credincios (eunucul Philetaros ) in cetatea de necucerit a Pergamului. Lisimah a fost ucis intr-o batalie si uite asa un simplu eunuc s-a trezit cu o mare avere pe cap, declarandu-se rege al Pergamului. Dispunand de bani, a angajat osteni si a cucerit regiunile inconjuratoare. Lui i-a luat locul un nepot, Eumenes I. Acesta, ca si regii care au urmat (Pergam-ul a avut doar 6 regi), au intarit puterea regatului, din Egeea pana in centrul Anatoliei. Ultimul rege, Attalus al III-lea, neavand urmasi a avut buna inspiratie sa "cedeze" regatul imperiului Roman, salvandu-l astfel de la distrugere si de lacomia ochilor hrapareti ai romanilor.

Perioada romana a fost urmata de cea bizantina, in care Pergamul a pierdut din faima si stralucirea trecutului. Dupa cucerirea lui de catre arabi, intre anii 716-717, Pergamul nu si-a mai revenit niciodata, in 1330 fiind ocupat definitiv de catre turci.

 

Dintre regii dinastiei Attalide, cel mai renumit este, fara indoiala Eumenes al II-lea, fiul lui Attalus I. Generozitatea lui a dus la construirea unei Stoa in Atena (o cladire lunga, cu magazine ale mestesugarilor - vedeti fotografii pe net cu Stoa of Attalos sau vedeti la relatarea mea cu Atena din serialul despre Peloponez), a Templului Atenei pe terasa de sus, a templelor lui Dyonissos si Demetrei pe terasa de jos, a bailor, a mai multor gymnazium-uri, a unui palat si a unui arsenal, a teatrului de unde iti vine sa-ti iei zborul, a faimoasei Biblioteci din Pergam si a faimosului Altar al lui Zeus. Viata lui este demna de un roman: aflat la Roma, s-a certat cu regele macedonean Perseus. Pe drumul de intoarcere a fost atacat iar in Pergam s-a aflat ca a murit, asa ca fratele lui, Attalos al II-lea, s-a casatorit cu sotia lui Eumenes, Stratonice (o printesa din Cappadocia). Dupa un timp, s-au trezit cu Eumenes, viu si nevatamat. Attalos al II-lea i-a dat puterea si sotia inapoi. Dupa 13 ani Eumenes moare iar Attalos al II-lea preia din nou puterea, se recasatoreste cu Stratonice si se obliga sa aiba grija de fiul lui Eumenes, provenit dintr-o casatorie anterioara, pana ce acesta va fi major. Sub el Pergamul a devenit centrul artistic si de invatamant al Asiei Mici. A domnit aproape 20 de ani iar la moartea sa puterea a fost preluata de copilul vitreg (vorba vine copil, cred ca avea cel putin 35 de ani). Acest tanar a avut o relatie foarte intima cu mama sa vitrega (spun gurile rele) si apoi a otravit-o. Pfui, ce vremuri! Numele lui? Attalos al III-lea, cel care va preda regatul Pergamului in mana Romei.

 

Ma opresc mai mult asupra a doua monunente ridicate de Eumenes: Biblioteca (sau Athenaeum) si Altarul lui Zeus, care, din pacate, nu mai pot fi reconstituite in totalitate nici macar cu imaginatia. Partea din fata a Altarului din Pergam se afla totusi reconstruita la muzeul Pergamon din Berlin. Baza altarului a ramas pe acropola, Nemtia facand sapaturi in aceasta zona inca din anul 1878. Acest altar se presupune a fi "Scaunul de domnie al Satanei" sau "Tronul Satanei" despre care vorbeste in Apocalipsa apostolul Ioan (Cartea Revelatiei 2:13). Daca nu stiati, aflati ca Memorialul soldatilor din Berlin, construit de nazisti la sfarsitul anilor '30, a copiat in detalii modelul altarului din Pergam.

 

Altarul lui Zeus era nu numai o constructie uriasa, cu o lungime de 36 metri, o latime de 33 metri si o largime a scarilor din fata de 20 de metri, ci si o capodopera de arta si arhitectura. Era alcatuit dintr-o sala cu doua etaje, construita in forma de potcoava, avand intreaga parte inferioara acoperita cu frumoase sculpturi in relief care descriau razboiul dintre zeii olimpieni si giganti, sau mai omeneste spus, razboiul dintre civilizatia greaca si barbari, cu atingere directa la razboiul in care Pergamul iesise victorios in lupta sa cu galii (adica cu Asterix si Obelix, ce, nu stiati? ) galii stabilindu-se mai tarziu intr-o regiune numita Galatia, partea superioara a altarului fiind formata din colonade.

 

In ceea ce priveste Biblioteca, aceasta adapostea aproape 200.000 de volume, dupa spusele lui Plutarh, rivalizand cu Biblioteca din Alexandria (Egipt), facand din Pergam cel mai important centru cultural, artistic si stiintific din intreaga lume elenistica. In perioada de inflorire a orasului, numerosi oameni de cultura, matematicieni si arhitecti s-au stabilit aici. In holul principal al bibliotecii se afla o copie a lui Phidias "Athena Parthenos". Avea o camera uriasa in partea din mijloc, care reprezenta sala de lectura, inconjurata din toate partile cu rafturi pline cu pergamente si papirusuri. Intre peretii exteriori si rafturi aerul circula liber, in vederea prevenirii umiditatii. Dupa ce a ars Biblioteca din Alexandria, Elisabeth Taylor (adica Cleopatra) s-a smiorcait ea ce s-a smiorcait incat l-a facut pe bietul Richard Burton (adica Antoniu) sa-i daruiasca intreaga colectie a bibliotecii din Pergam, numai sa nu-i mai vada perlele alea sarate curgandu-i din ochisorii in care se ingramadise intreg seninul cerului (mama, ce misto suna !). Dar nici aceste manuscrise n-au avut viata lunga: cu ocazia cuceririi Egiptului de catre arabi au fost distruse in totalitate, scapand doar unele pe care le puteti gasi unde altundeva decat in subsolurile ordonate pe mai multe etaje ale Vaticanului. Pacat.

Mai amintesc aici ca in perioada de maxima inflorire a regatului a fost construit si un apeduct care aducea apa de la 44 de kilometri, prin trei conducte de ceramica, inginerie care nu a mai fost egalata niciodata in istoria antica...

 

Regatul Pergamului a avut cea mai mare intindere in anul 188 i.Chr si se crede ca orasul Pergam avea in primul secol d.Chr. o populatie de 150.000 de locuitori. Cetatea avea doua piete, agora de jos si agora de sus, unde comerciantii isi laudau marfurile aduse de peste mari si tari, mestesugarii isi etalau produsele faurite chiar de ei, frumoasele sclave erau cercetate de ochii lacomi ai bogatasilor burtosi si pofticiosi, soldatii veterani isi vindeau serviciile cui platea mai bine. Puneti-va imaginatia la lucru si veti vedea ce usor veti putea popula cele doua agore. In stanga noastra (cum stai cu fata la templul Atenei) se puteau doar ghici agora de sus si altarul lui Zeus, atat erau de distruse. Pe acropola locuiau familia regala, aristocratia civila si militara, precum si o garnizoana care avea misiunea sa apere dealul (s-au gasit ghiulele de andezit, grele de 3-75 kg, folosite la catapulte).

 

Drumul originar care ducea la cetate incepea de la baza telefericului de astazi si ocolea baile si templul Herei, oprindu-se la agora de sus (84m x 44m). Uitati-va si la desen dar si la reconstituire, pentru a va face o idee asupra maretiei acropolei. Drumul pe care am mers noi cu masina, cel care ocoleste dealul asemenea cochiliei de melc, nu exista pe atunci.

 

Dupa ce am admirat amfiteatrul si ne-am stapanit cu greu imboldul de a zbura pe deasupra lui, ne-am indreptat spre Traianeum (Trajaneum) sau Templul lui Traian, finalizat de imparatul Hadrian, in memoria predecesorului sau. Deoarece Traian nu a avut copii, chiar inainte de a muri (gurile rele spun ca imparatul era deja mort), Traian l-a numit succesor al sau pe Hadrian, la propunerea sotiei sale, Plotina, care l-a infiat imediat pe Hadrian. Sa nu credeti ca Hadrian al nostru avea vreo 5-6 anisori in momentul infierii sale. Nu, nene, avea vreo 40 de ani! Hadrian a domnit 21 de ani (117 d.Chr - 138 d.Chr.) asa ca avut timp sa-si lase urma peste tot in lume, de la "Zidul lui Hadrian" din Marea Britanie pana la refacerea completa a Pantheonului din Roma (din cei mai importanti cinci imparati ai Imperiului roman, Hadrian ocupa locul trei).

 

Cei care au fost la Atena cu siguranta au vazut Poarta lui Hadrian. A refacut Atena in totalitate si a declarat-o ca fiind capitala culturala a imperiului. Dupa moartea lui Traian a renuntat la provinciile din Mesopotamia si Armenia si era cat pe aici sa renunte si la Dacia, cedand o parte din ea roxolanilor, pentru a avea liniste la furatul aurului dacic. Totusi, in 124, imparatul a vizitat orasul Napoca, declarandu-l drept "municipiu". Din Dacia a furat aur si argint cat a putut, asa ca a avut de unde sa-si finanteze operele arhitectonice.

 

Aici, la Pergam, Hadrian a continuat ridicarea templului inceput de Traian, numit Traianeum, o constructie monumentala din marmura alba (in contrast cu andezitul folosit la celelalte monumente), ridicata pe o terasa artificiala de 68 metri pe 58 de metri. Este singura constructie romana de pe acropole, dar si singura dedicata cultului imperial si Romei. La baza acestui templu, uitandu-te la boltile care se insira una dupa alta ti se taie rasuflarea. Boltile sunt inalte si presupun ca la origine aceasta ar fi fost ori un tunel strategic ori o strada normala din cetate.

 

Mai tineti minte celebra sculptura "Laocoon si fii", aflata acum la Vatican? Preot in Troia, Laocoon este cel care i-a avertizat pe locuitori sa nu accepte Calul Troian, rostind celebra fraza "feriti-va de greci, chiar si atunci cand aduc daruri." Temandu-se ca Laocoon sa nu dejoace planul lui Ulise, Atena l-a orbit. Laocoon nu s-a dat batut si a incercat sa-i aduca lui Poseidon un taur drept jertfa, cerandu-i ajutorul, insa din mare au aparut doi serpi care i-au omorat copiii, semn ca Poseidon nu a mai tinut cu el (alta varianta spune ca a murit doar el si inca un copil, alta varianta spune ca au murit toti trei). De ce amintesc de aceasta sculptura superba? Amintesc de ea deoarece a fost faurita aici, la Pergam in anul 139 i.Chr., intr-un atelier de sculptura. Aruncati un ochi la suferinta orbului Laocoon, la suferinta de a nu-si putea proteja copiii si uitati-va si la teama copiilor sai, care privesc speriati lupta tatalui lor cu serpii si va veti da seama de nivelul la care ajunsese perfectiunea sculpturii antice.

 

Gata, ca sa nu va intristez prea mult, am uitat sa mentionez ca la templul lui Traian se termina vizita, mai sus de el se afla ruinele arsenalului iar la iesirea din sit-ul arheologic aveti si o toaleta moderna pe partea dreapta, toaleta aflata sub pamant, unde puteti scapa de toate chinurile din lume )"> .

 

Am coborat fara sa ne grabim, am iesit intr-una din strazile principale ale Bergamei si chiar vis-a-vis de Biserica Rosie am vazut un atelier care fabrica faimoasele covoare de Pergam, expuse generos vederii turistilor de pretutindeni (puteti cumpara un asemena covor, nu va opreste nimeni, bani sa aveti). Am parcat masinile in parcarea aflata in stanga bisericii insa am constatat cu regret ca biserica era inchisa la acea ora (19:00). Asta este, nu ne-a ramas altceva de facut decat sa-i dam tarcoale si sa incercam sa fotografiem uriasa cladire din mai multe unghiuri. Daca doriti sa o vizitati, incercati sa ajungeti la Bergama pana in ora 17:00.

 

Stai si te minunezi ce-o fi vrut sa faca Hadrian cu acest templu imens (numit si Serapeion, printre altele). Imparatul era cunoscut drept un "sponsor" entuziast al vechilor zeitati egiptene. A construit temple ale zeilor Isis si Seraphis in multe locuri ale imperiului roman, inclusiv in vila sa din Tivoli. Tot asa a construit si aceasta masiva cladire, ca templu pentru popularul zeu egiptean Seraphis. Acest zeu era sotul zeitei Isis si era un fel de zeu "artificial", creat cu trasaturi de-ale lui Osiris si ale lui Apis, asemuit mai tarziu cu Asklepios, ca zeu al medicinei la egipteni. Odata cu cucerirea romana, cultul lui a avut un deosebit succes in intreg imperiul. Dupa ce Babilonul a fost cucerit de persi, preotii babilonieni s-au mutat la Pergam aducand cu ei si Paladiumul ( piatra cubica sacra ), putandu-si continua ritualurile zeului Baal fara a fi stanjeniti de cineva.

 

Imensa cladire facea parte dintr-un ansamblu monumetal care era inconjurat de ziduri de 13 metri inaltime, intr-o curte imensa (temenos) sub forma unui dreptunghi cu lungimea de 270 de metri si latimea de 100 de metri! In acest dreptunghi, biserica parea o piticanie cu lungmea ei de 60 metri si latimea de 26 metri. Insa zidurile ei merita toata admiratia noastra: ceea se mai vede in zilele noastre are o inaltime de 19 metri, speriindu-i pana si pe hotii de caramizi! De o parte si de alta a bisericii se ridica doua turnuri rotunjoare si cam grasunele (15 metri diametru si 19 metri inaltime), unite in trecut de biserica cu ajutorul unor galerii cu coloane si sculpturi puse spate in spate, pentru a semana cu un templu egiptean. In interior se aflau numai dale din marmura iar printr-un canal subteran preotul se furisa sub statuia uriasa a zeului, inalta de 10 metri, vorbind cu o voce de tunet asupra multimii infricosate. In biserica se intra pe doua porti avand fiecare o latime de 3,5 metri si o inaltime de 14 metri! Pragul usii era alcatuit dintr-o singura bucata de marmura, grea de 30 de tone, care mai poate fi vazuta si astazi. Se pare ca usile erau deschise permanent, deoarece nu s-au gasit urme de role. Stau si ma intreb de ce acest colos nu a fost inclus in cele 7 minuni ale lumii. Si-mi dau seama acum ca Pergamul este un sit arheologic si obiectiv turistic care nu trebuie ratat, doar Efesul si Hierapolisul putand sa-i stea alaturi.

 

In momentul construirii ansamblului, arhitectii romani s-au lovit de un aspect pe care il neglijasera pana atunci: la ploi abundente, raul Selinus se umfla si inunda platoul pe care se ridica templul. Pentru a anula acest inconvenient, au hotarat sa construiasca doua canale subterane pentru colectarea apei raului, cu diametrul de 9 metri fiecare si lungi de 185 metri, o noutate inginereasca in acele timpuri, care sa treaca pe sub masiva constructie, canale care se mai pot vedea si astazi. Peste ele trece drumul pe care am pasit si noi, peste ele s-au construit case, statii de autobuz, o parcare de autocare, magazine etc.

 

Prin secolele 4-5 d.Chr. templul a fost transformat intr-o biserica bizantina, fiind dedicata Apostolului Ioan. Biserica a fost distrusa de arabi in anul 717 d.Chr. si apoi spre sfarsitul secolului 8 o micuta bisericuta a fost construita in interiorul sau. Va reamintesc fraza (pentru cei care au avut rabdarea sa citeasca Biblia): "Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele acelea cand Antipa, marturul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana." Istoricii au presupus ca scaunul de domnie al Satanei ar fi Altarul lui Zeus situat pe acropola, iar fraza "acolo unde locuieste Satana" s-ar fi referit la Templul lui Seraphis, descris mai sus, altii considerand Asklepionul ca fiind acest locas (Asklepios - zeul sarpe, sarpele simbolizandu-l pe Satana, atunci cand Eva cea goala pusca i-a dat marul lui Adam cel gol pusca ).

 

Noi nu ne-am batut prea mult capul cu aceasta fraza infricosatoare, asa ca presati de timp am luat-o la goana spre Kusadasi, unde dupa ce am cautat minute bune un hotel misterios (Alika otel), am reusit sa ne cazam in el la 0:00 noaptea, trecute fix, morti de oboseala. Cine o mai face ca noi, la fel sa pateasca! Adica nu, nu faceti ca noi! Mai bine stati pe plaja, cu o bere Efes in partea stanga a saltelei si cu ochii holbati la formele rotunjoare ale vecinei sau vecinului din partea dreapta. Oricum ar fi, sa va simtiti bine!

 

Va urma un articol plictisitor despre Kusadasi si apoi alte trei articole si mai plictisitoare despre orasul antic Efes, Biserica Sf.Ioan din Selcuk si Templul Artemisei (Artemisionul - minune antica), tot din Selcuk.

 

PS: stati putin, nu plecati! Am uitat sa spun ce era mai important: despre pergament, ca doar pentru asta am fost la Pergam, sa aflam cate ceva despre pergament. Sau nu va mai spun deoarece toata lumea stie povestea... Parca va aud, aidoma baietilor de cartier: "Bai, ne lesi! Stim povestea, mancati-as." Totusi, sa vi-o reamintesc, cu riscul de a va plictisi ingrozitor: deoarece Biblioteca din Pergam a început sa o concureze pe cea din Alexandria, Ptolemeu al V-lea al Egiptului s-a temut ca aceasta se va clasa pe primul loc in intrecerea socialista a manuscriselor, asa ca a interzis exportul papirusului, sperand sa opreasca ascensiunea acesteia. Insa un meserias din Pergam, pe nume Krates, a gasit o cale sa facă un material pe care se putea scrie, tocmai din ceea ce aveau din abundenta: piei fragede de vitei, miei si iezi. Acestea au fost argasite, tabacite si subtiate, devenind "pergamente" (fiindca au fost nascocite la Pergam, logic nu?), un material pe care s-a scris timp de mai bine de 1500 de ani, pana ce a fost inlocuit cu hartia. Adica (foarte) mult timp dupa ce papirusul incetase sa mai fie folosit. Nu-i asa ca stiati povestea? Gata. Va pupa moshu'. Ne vedem la Efes .

 

Daca doriti sa vedeti mai multe fotografii:

Turism Cultural - Turcia, altfel 3 - Pergam

 

Surse folosite:

 

Mai multe despre Pergam (in limba engleza):

http://www.planetware.com/tourist-attractions-/pergamon-tr-iz-pe.htm#TR-IZ-PEB">

http://www.planetware.com/tourist-attracti...e.htm#TR-IZ-PEB

 

Un rezumat exceptional al Pergamului gasiti mai jos (va rog sa nu luati in considerare carei biserici apartine site-ul; informatia pe care o gasiti acolo este importanta, asta conteaza):

http://cercetatiscri...cle.php?id=5895

Edited January 10, 2012 by florinbad

[NGruia]

Era si cazul Maestre !!

Cat despre adaugatul pozelor ar trebui sa fie "jos" o optiune de adaugare fisiere (poze presupun) cand folosesti full editor (eu acum folosesc "more reply options" si apare Attach Files (max. single file size 1000k) .

Asa ca da bice si nu mai "cauta" pretexte de intarziere ca-i "bai mare " .

 

FELICITARI !!

[florinbad]

Turcia altfel 6 - Casa Fecioarei Maria (Meryemana)

 

26. Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: "Femeie, iata fiul tau!"
27. Apoi a zis ucenicului: "Iata mama ta!". Si din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine.
(Ioan 19, 26–27)

 

Dupa Invierea din morti a lui Iisus dar si de teama persecutiilor din partea evreilor, Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul (supranumit si Apostolul Asiei) a luat-o cu sine pe Fecioara Maria si a parasit Ierusalimul, cautand un loc cat mai ferit, pentru a o proteja pe Fecioara. Acest loc l-a gasit in apropierea orasului Efes, pe un "munte" (v-am spus in episodul trecut ca "muntii" din jurul Efesului sunt de fapt niste dealuri), intr-un loc exceptional ca asezare dar si din punct de vedere al conditiilor climatice foarte blande, loc ferit de agitatia marelui oras. Acest loc se afla pe muntele Koressos (Muntele Privighetorii sau Bulbul Dagi, in limba turca), intr-o vale aflata la o inaltime de 358 de metri (intr-un fel de caldare, cu buza sparta) si a fost descoperit dupa aproape 1800 de ani, insa nu din intamplare sau din stiinta arheologica ci datorita "viziunilor" unei calugarite germane, Anna Katharina Emmerick, care a descris locul cu o precizie uitmitoare, desi nu fusese niciodata acolo.

 

Locul a fost cinstit de crestini inca din vechime (in special de crestinii din satul Sirince, aflat in apropiere, crestini care stiau din strabuni ca acolo a adormit Maica Domnului), insa el nu a fost cunoscut decat foarte tarziu, datorita re-descoperirii cauzata de viziunile maicutei Katharina si de un preot francez curajos care s-a avantat pana acolo. Deoarece actiunea din Noul Testament se invarte in jurul Ierusalimului, faptul ca Fecioara a murit in Efes nu ar fi dat bine pentru crestinism, asa ca s-a ascuns multa vreme acest lucru. Nici astazi nu se accepta faptul ca mormantul Fecioarei se afla la Efes si nu la Ierusalim.

 

De la Grota Celor Sapte Adormiti am luat-o inainte cateva sute de metri, apoi am facut la dreapta, pe drumul asfaltat ce duce la intrarea de sus a Efes-ului. De aici, de la poarta de sus (Poarta Magnesia – vezi episodul cu Efesul), se ajunge usor cu masina la Casa Maicii Domnului dar o puteti lua si pe jos, cale de 5 km. Nu recomand parcurgerea drumului pe jos deoarece este ingust, foarte abrupt, plin de curbe si masini care urca si coboara intruna; poate unii dintre voi vor dori sa o faca, ca un fel de penitenta, este treaba voastra. Desi am vazut destule persoane care urcau pe acest drum, inclusiv grupuri de biciclisti, daca tot aveti chef, daruire si vointa, va recomand sa-l faceti primavara sau toamna. Vara este demential, ati fi masochisti sa pargurgeti drumul in plin soare, la o temperatura de 42 de grade celsius la umbra, fara sa va mai spun ca parapetii marginali exista, dar lipsesc cu desavarsire.

 

Pe masura ce urcam, de parca curbele nu erau de ajuns, au inceput sa apara din ce in ce mai multi pelerini care urcau sau coborau, asa ca trebuia sa avem mare grija la ei, pentru a nu-i pravali in prapastie. Am uitat sa va spun ca inainte de inceperea serpentinelor va va intampina o statuie impozanta a Fecioarei, probabil din bronz, avand mainile deschise, in sensul "veniti la mine, toti cei oropsiti si napastuiti". La aceasta statuie am oprit la intoarcere, pentru a face cateva fotografii.

 

Ca de obicei in Turcia, inaintea unui obiectiv turistic de maxima importanta te intampina bariera automata si ghereta unde trebuie sa platesti parcarea si intrarea la obiectiv. Daca esti cu masina, la Casa Fecioarei nu se poate ajunge decat daca treci de ghereta portarelului care-ti ia banii: 7,5 lire de masina si 20 de lire de persoana (copiii pana in 13 ani intra gratis). Intreaga zona este pazita de armata turca, pentru a preveni un eventual atentat sau o eventuala profanare a casei. Ne asezam cuminti la coada si vedem cum cativa militari turci se agita speriati: o masina din Nemtia parcheaza in partea laterala a drumului, la vreo 20 de metri de intrare. Dupa cateva parlamentari cu mana dreapta pe tocul pistolului de la sold, neamtul este convins sa intre in rand cu toata lumea.

 

De la casa de bilete drumul arata cam aiurea, ca o panglica taiata pe lungime cu foarfeca : o parte merge drept inainte (in dreapta) iar cealalta coboara intr-o vale (in stanga), drumul avand o coborare destul de accentuata. Instinctul iti spune s-o iei usor la dreapta, caci ce treaba ai tu la stanga, pe acea panta care nu duce nicaieri, nu? Platim si bineinteles ca o luam inainte, pe drumul cel drept, insa nimerim chiar in curtea cazarmii soldatilor! Pisici! Se isca agitatie, ies mai multi soldati care se uita chioras la noi: ce naiba cauta masinile astea cu numar de Romania in curtea noastra? Catre noi se indreapta un soldat si ne explica ca trebuia sa o luam usor la stanga, acolo unde drumul coboara. Bine, nene, dar o bariera sau un indicator "Luati-o pe aici!" puteati pune si voi, sa nu mai greseasca tot omul drumul. Ne intoarcem si o luam pe drumul abrupt care duce spre o vale larga, unde ne asteapta o parcare mare, plina cu autocare, apoi un luminis la fel de mare, de unde se intrevede printre pini, maslini si tufisuri un restaurant si obisnuitele tonete cu suveniruri. Tot locul este inconjurat cu un fel de brau alcatuit din copaci si tufisuri de leandri, toti aflandu-se in mijlocul unei paduri de pini. Aleile sunt pavate cu piatra si se vede treaba ca tot ce ne inconjoara are o aura de loc ingrijit. Aici sosesc din toata lumea atat crestini cat si musulmani deopotriva, ambele religii sfintind-o pe Fecioara.

 

Lasam masinile, trecem de restaurant si de tonete, apare pe partea stanga o chestie ciudata care seamana cu o gaura de cheie si imi inchipui un urias din povesti care isi introduce cheia in aceasta gaura, pentru a intra pe taramul celalalt. Aflu ca este un fel de bazin pentru acumularea apei de ploaie. Peste cativa metri apar primele panouri explicative in diverse limbi si, spre bucuria romanilor, exista si panouri explicative in limba romana. Redau aici, integral, ceea ce scrie pe aceste panouri:

"SCURT ISTORIC AL SANCTUARULUI:
Acest loc este considerat ca fiind ultima locuinta a Fecioarei Maria, Maica Domnului Nostru Iisus Hristos.

Faptele din Sfanta Scriptura:S
f.Ioan, in Evanghelia sa ne spune ca Iisus Hristos inainte de a muri i-a incredintat-o pe Mama Sa, spunandu-i: "Iata Mama Ta" si din acel moment ucenicul a luat-o cu sine.
Faptele Apostolilor povestesc cum dupa moartea lui Iisus au urmat persecutiile la Ierusalim. Sf.Stefan a fost ucis cu pietre in anul 37 iar Sf.Iacob a fost decapitat in anul 47.
In acest timp Apostolii si-au impartitt lumea pentru a predica Evanghelia: Sfantului Ioan i-a fost incredintata Asia Mica si, foarte probabil din cauza persecutiilor din Ierusalim, a luat-o cu sine pe Fecioara Maria.

 

Confirmare istorica:
Exista doua dovezi:
- prezenta mormamtului Sf.Ioan la Efes
- Conciliul Ecumenic tinut la Efes in anul 431, in prima biserica din lume inchinata Fecioarei, pentru a defini Dogma Maternitatii Divine a Maicii Preasfinte. Sfintii Parinti spun, povestind despre Nostoriuous: "… dupa ce a sosit la Efes, acolo unde Teologul Ioan si Sfanta Fecioara Maria, Maica Domnului…"
In sfarsit, inca o confirmare se gaseste in traditia orala, fidel pastrata de catre locuitorii ortodocsi din satul Sirince, descendenti ai primilor crestini din Efes, care veneau in pelerinaj pentru a sarbatori aici in fiecare an Adormirea Maicii Domnului, perpetuand credinta primita de la stramosii lor ca Fecioara Maria a trait si a murit in acest loc, pe care ai il numeau Panaghia Kapulu.

 

Descoperirea:
In secolul trecut a aparut o carte intitulata "Viata Fecioarei Maria", scrisa dupa revelatiile unei credincioase germane Caterina Emmerich, care fara sa fi venit vreodata in aceste locuri, descria cu o exactitate surprinzatoare casa de pe colina de la Efes, unde ea vedea pe Fecioara Maria petrecandu-si ultimii ani. Urmand aceste indicatii, s-au format doua expeditii stiintifice (1891), care au descoperit locul si ruinele, asa cum fusesera descrise de Caterina Emmerich.

 

Capela:
Capela a fost construita pe ruinele Casei Sfintei Fecioare. Temeliile zidurilor dateaza din secolele I si IV, restul edificiului fiind din secolul al VII-lea. Ultima restaurare afost efectuata in anul 1951."

 

Asta e tot ce se afla scris in limba romana. Cu aceasta ocazie, ati citit si voi ce scrie pe panouri si ati fost si voi acolo, odata cu mine .

Dupa ce trecem de panouri suntem intampinati de o statuie micuta, din bronz, a Fecioarei, statuie gasita printre resturile acoperisului cazut, putrezit de vreme, la momentul descoperiririi casei, asa cum veti putea citi mai incolo. In momentul descoperirii ei bratele statuii lipseau, asa ca au fost turnate ulterior si alipite trunchiului. Sunt foarte multi turisti, insa nu se aude o voce, un murmur, o soapta macar. Toti respecta sfintenia locului si toti stau cuminti la coada, asteptand sa intre in casa, care se afla pe un fel de terasa, casa aflandu-se pe treapta cea mai de sus. Pe treapta a doua, dupa ce coborati niste trepte in spirala, veti da de 3 izvoare captate in 3 cismele, urmate de un fel de zid, numit "Zidul Dorintelor", unde fiecare isi prinde biletelul cu doleante catre Fecioara. Nu va mai spun ca sunt mii si mii de biletele prinse de-a lungul zidului, incat abia-abia daca reusesti sa ti-l prinzi pe al tau.

 

Casa este simpla, sau mai bine zis interiorul ei este simplu si auster. Seamana cu litera L, intoarsa, si este compusa din doua camere si o camara. Prima camera este un fel de anticamera, in timp ce a doua este camera si dormitorul propriu-zis, aici aflandu-se si altarul, cu o icoana a Maicii Domnului, diverse daruri de la Papii care au trecut pe aici si cu lumanari care ard permanent. Aceasta a doua camera se spune ca era strabatuta intr-o laterala de un izvor, izvor pe care il veti regasi mai jos, sub forma celor 3 cismele, pe terasa a doua. Intram in liniste, cine are mai mult curaj fotografiaza in interior, cine nu, memoreaza cu veneratie locul in care si-a petrecut Fecioara ultimii ani din viata. Cum stam cu fata la altar, iesim prin camera din partea dreapta, o camaruta ce se presupune ca ar fi fost camara sau o bucatarioara.

 

Dupa cum ati citit mai sus pe panouri, casa a fost descoperita printr-o viziune mistica de Anna Katharina Emmerick. Cine este aceasta femeie? Gasiti pe Wikipedia o biografie destul de bogata sau pe site-ul angelinspir.ro un articol complet referitor la aceasta sfanta, caci a fost o sfanta care a intrigat multi oameni de stiinta ai timpului sau. Repet: oameni de stiinta. Deoarece biografia de pe cele 2 site-uri amintite mai sus este foarte stufoasa (daca aveti timp, eu va recomand sa o cititi), voi face un rezumat al vietii sale, rezumat pe care sa-l parcurgeti cat mai usor cu putinta:

- Anna Katharina Emmerick s-a nascut in Germania in anul 1774 si s-a stins tot in Germania, la varsta de 49 de ani. A fost o calugarita a bisericii catolice iar in anul 2004 a fost beatificata de Papa Ioan Paul al II-lea.
- De la varsta de 9 ani a avut primele viziuni, mai intai cu ingerul sau pazitor, apoi cu Iisus si Fecioara Maria. La varsta de 28 de ani intra la manastire. Peste cativa ani, dupa ce regele Westfaliei decide suprimarea institutiilor religioase, este luata de acolo de un preot francez.
- Un an mai tarziu, in fiecare zi de vineri, incep sa-i apara stigmatele lui Iisus (stigmate – semne, cicatrici sau dureri aparute in zonele care corespund ranilor crucificarii lui Iisus: mainile sau picioarele, coasta, fruntea), stigmate care vor continua de-a lungul vietii, cu si mai mare intensitate, pana la moarte. La inceput ii apar sub forma de dureri, apoi pe piept ii apare o cruce care se dubleaza intotdeauna in preajma Craciunului. Pe 31.12.1812 apar rani vizibile pe maini, picioare si din rana provocata de lance in coasta iar sangele incepe sa curga din ele.
- Prin indiscretia unei surori care ii descopera ranile, in anul 1813 fenomenul devine cunoscut tuturor si diverse persoane incep sa se perinde la capataiul Katharinei, de la preoti si episcopi, pana la oameni de stiinta, medici, fizicieni, chimisti. Odata cu aparitia stigmatelor dispare dorinta de a manca iar pana la moarte Katharina nu va mai bea apa si nu va mai manca decat anafura (bucatele de paine sfintita la Sfanta Liturghie).
- Are loc o ancheta guvernamentala intre 5 si 29 august 1819, avand drept scop sa stabileasca daca fenomenul eate adevarat. Participa la ancheta foarte multi oameni de stiinta, din diverse domenii. Rezultatul anchetei: nu este un truc, totul este adevarat!
- Anna Katharina Emmerick marturiseste ca inca din copilarie a avut viziuni in care a stat de vorba cu Iisus, viziuni in care a vazut esenta Sfintei Treimi sub forma a trei sfere concentrice care se întrepatrundeau - cea mai mare dar mai putin luminoasa reprezentand esenta Tatalui, sfera mijlocie esenta Fiului, iar cea mica, fiind si cea mai luminoasa sfera, reprezentand Duhul Sfant.
- Are loc o a doua examinare spre sfarsitul anului 1819 si tot acum apare in viata sfintei poetul Clemens Brentano, care va fi secretarul personal al sfintei si cel care va consemna in cateva caiete, timp de 5-6 ani de zile, toate dictarile Katharinei referitoare la Noul Testament si la Viata Fecioarei Maria. Intr-una din aceste dictari, sfanta aminteste unde se afla casa si mormantul (da, ati citit bine, mormantul!) Fecioarei Maria: la Efes, pe Muntele Bulbul Dagi sau Muntele Privighetorii, in locul numit Panaya – Capulu.
- Katharina moare in ziua de 9.02.1824 si este inmormantata in cimitirul din localitatea Dulmen. In urmatoarele saptamani care au urmat decesului, din cauza unor zvonuri ca trupul sfintei ar fi fost furat, este nevoie de redeschiderea mormantului de doua ori iar trupul sfintei este gasit in perfecta stare, suplu, fara miros, fara descompunere. In cele din urma, peste 150 de ani, in anul 1975 cosciugul este mutat in biserica Crucea Sfanta din Dulmen, unde se afla si astazi, putand fi vizitat.

 

In cartea scrisa de Brentano, "The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ", publicata in anul 1833, se mentioneaza pentru prima oara de Casa Fecioarei Maria. Daca nu stiati, aflati ca filmul lui Mel Gibson "The Passion of the Christ" (Patimile lui Hristos) are la baza scenariului, pe langa Evanghelii, si dictarile Katharinei Emmerick. Uitati ce spune Katharina: "Nicio limba umana nu poate exprima groaza resimtita de sufletul Mântuitorului la vederea teribilului calvar al ispasirii, deoarece el vedea nu numai lunga serie de torturi pe care urma sa o îndure, dar si instrumentele de tortura, imensa ura a celor care îl acuzau, cruzimea calailor, angoasele tuturor victimelor nevinovate sau vinovate. Oroarea acestei viziuni a fost asa de mare încât întregul sau trup s-a umplut de sudoare: aceasta era precum picaturi de sânge care curgeau pe pamânt. In timp ce Fiul Omului era astfel scufundat în tristete si deprimare, am vazut îngerii care erau cuprinsi de compasiune. Simteam cum îsi doreau sa îl consoleze si cum se rugau înaintea tronului lui Dumnezeu pentru El. La finalul acestei viziuni chipul lui Iisus era precum cel al unui mort. Apoi îngerii au disparut, sudoarea îi curgea si mai abundent. Un întuneric profund domnea în grota. Am vazut apoi un înger coborând langa Iisus. Era mult mai mare si se putea vedea mult mai distinct având mult mai mult decât îngerii anteriori aparenta unui om. Era îmbracat precum un preot, cu o roba lunga alba, si avea în mâini un vas mic în forma de caliciu. La deschizatura vasului am vazut un obiect mic de forma ovala care raspândea o lumina rosiatica. Îngerul plutind si-a întins mâna dreapta catre Iisus si i-a dat sa bea din acel vas, apoi a disparut."

 

Detractorii lui Brentano, majoritatea din sanul bisericii catolice, nu puteau concepe ca mormantul Fecioarei sa se afle in alta parte decat la Ierusalim, asa ca au incercat toate metodele posibile pentru a-i defaima cartile. Dupa moartea lui Brentano, a fost descoperita in casa lui o adevarata biblioteca religioasa si s-a presupus ca Brentano a nascocit multe din spusele sfintei, de aceea recunoasterea spuselor ei precum si beatificarea, au avut loc atat de tarziu si numai dupa verificari minutioase.

 

Nici Brentano si nici Katharina nu fusesera vreodata la Efes iar orasul antic nici macar nu fusese excavat in acea vreme. Primul care se incumeta sa plece in casei este un preot francez, abatele Julien Gouyet. O gaseste in anul 1881, urmând descrierile Katharinei, intocmeste si un raport pe care il trimite la Paris si la Roma, insa Sfantul Scaun nu ia nicio pozitie oficiala cu privire la autenticitatea locatiei.

 

Dupa 10 ani, in 1891, doi preoti, H.Jung si Eugene Poluin din ordinul Sfantului Lazar, impreuna cu doi functionari catolici se incumeta si ei in casei. In viziuni, Katharina afirmase ca din locul unde se afla casa se poate vedea in partea dreapta orasul Efes iar in partea stanga marea. A descris casa ca fiind o cladire rectangulara din piatra, casa zidita de Apostolul Ioan pentru Fecioara Maria. Camera principala a fost dotata cu o vatra si cu o absida, peretele absidei fiind rotunjit. Camera a doua, lipita de camera cu absida, este considerata a fi fost camera in care Fecioara Maria dormea. Katherina Emmericck mai spunea ca in apropirea casei exista un izvor de apa sfant, izvor care, odinioara, traversa camera in care dormea Fecioara. In timpul cautarilor casei, ramanand fara apa, Jung si oamenii sai intalnesc un grup de tarani carora le cere niste apa. Acestia ii indruma spre o fantana aflata nu foarte departe de ei. Langa fantana vor descoperi ruinele unui lacas de cult, cu acoperisul daramat iar in altar vor descoperi o statuie a Fecioarei, cu bratele rupte (statuia originala o puteti vedea in apropierea casei, cu bratele rupte restaurate). Descoperirea a fost anuntata la Smirna (Izmir), au fost trimisi arheologi pentru studierea ruinelelor si s-a constatat ca acestea provin din secolele 6-7 d.Chr.insa fundatia casei este din secolul I d.Chr.

 

Colac peste pupaza, ca sa-i supere si mai tare pe mai-marii catolicismului si ortodoxismului, pe langa detaliile de ahitectura Katharina a mai spus si faptul ca Maica Domnului a adormit la varsta de 64 de ani, fiind inmormantata la adancime (nimeni nu stie ce inseamna acest termen "adancime"), intr-o pestera aflata la 500 de metri departare de casa.

 

In acelasi an, 1896, primul Papa se incumeta sa viziteze lacasul. Anul urmator (1897) casa si capela au fost restaurate si tot acum se ridica si un adapost pentru pelerini. In 1954 un al doilea papa (Papa Pius al XII-lea) decide, dupa dezbateri clericale controversate, ca acest lacas este sfant si atat (nu si ca aici ar fi mormantul Fecioarei). Locul a fost vizitat ulterior si de catre papii Paul al VI-lea si Ioan Paul al II-lea, care au confirmat valoarea locului, ca destinatie de pelerinaj. Abia in anul 2004 Anna Katharina Emmerick a fost beatificata de Papa Ioan Paul al II-lea iar la data de 29 noiembrie 2006, papa Benedict al XVI-lea a slujit aici Sfanta Liturghie.

 

Astazi, locul se afla in grija calugarilor ordinului Sfantului Lazar. Parintii slujesc Sfanta Liturghie in interiorul capelei iar doua maici din localitate citesc zilnic slujbele de la strana. In fiecare an, la data de 15 august, Praznicul Adormirii Maicii Domnului, clerici ortodocsi, catolici si musulmani conduc slujbele din capela, aceasta slujba fiind una dintre rarele ocazii in care cele trei confesciuni slujesc impreuna.

 

Dupa vizitarea casei, am coborat pe scarile spiralate si am baut apa de la cele trei cismele, apa provenita din izvorul care curge de 2000 de ani pe sub podeaua casei si care se crede ca este vindecator, multi vizitatori sustinand ca au fost vindecati de anumite suferinte. Primul izvor este datator de sanatate, al doilea izvor este pentru dragoste iar al treilea pentru bunastare materiala. Am admirat zidul alb, lung de 20-30 de metri, plin cu biletele. Cei care au dorit si-au prins biletelele de acest zid al dorintelor apoi ne-am plimbat prin parc cateva minute, respirand aerul curat si mirosul pinilor care impanzesc tot locul, admirand armonia care ne inconjura de pretutindeni.

 

Din aceasta placuta armonie ne-a scos Florione, soptindu-ne: "Bai, daca vreti sa facem si o baie, va spun ca mai avem de vizitat Templul Artemisei si asta o sa ne ia destul timp." "Si Biserica Sf.Ioan?" l-am intrebat eu, tot in soapta. "Asta ce mai e? N-avem timp, sa vedem... Intai sa intram in oras, apoi mai vedem." Am coborat de pe munte si dupa 5 km ne-am oprit la statuia Fecioarei aflata la intrarea drumului spre munte, statuia aceea inalta de vreo 2-3 metri, asezata pe un piedestal, la baza muntelui, donata de Societatea Americana din Efes. Am facut fotografii si pe urma am zbughit-o spre oras. Sa va mai spun ca, intrand in Selcuk, era cat p-aci sa nu ajungem la Biserica? Ca indicatorul spre "St.Jean" deruteaza multi turisti? Nu va mai spun. Dar stati linistiti, cerberul din mine nu s-a dat batut si, asa cum era sa ratam vizitarea Pergamului, asa era sa patim si aici. Noroc cu incapatanarea mea, care avea sa ne aduca la Biserica Sfantului Ioan, cea mai mare biserica crestina construita vreodata (poate doar Catedrala Neamului pe care o ridica Daniel SRL s-ar putea s-o intreaca in dimensiuni). Daca ati fost vreodata intr-un loc si ati avut acolo revelatia cuvantului "acasa", ei bine Biserica Sf.Ioan a fost un loc in care eu m-am simtit ca acasa, un loc pe care nu-l voi uita niciodata. De ce? Aveti putintica rabdare pana la urmatoarea postare, moncherilor si mocherelor!

 

Cum se ajunge: la Casa Fecioarei Maria se poate ajunge plecand din Kusadasi (aprox. 27 km) sau din orasul Selcuk (9 km). Din orasul antic Efes pana la Casa Fecioarei Maria veti avea de urcat aprox. 5.5 km. Soselele sunt foarte bune (ca la turci, na!) si aveti parte si de indicatoare scrise in limba engleza.
Coordonate GPS 37°54'41"N 27°20'2"E sau 37.912285° N 27.332724° E
Program vizitare: 8:00 0 19:00
Pret intrare: 7,5 lire/masina si 12.50 de lire/persoana (copiii pana in 13 ani intra gratis)

Surse folosite:
Carte "Efes" in limba romana, cumparata de la tarabe.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Ecaterina_Emmerich
http://angelinspir.ro/povestiri/ana-katharina-emmerich-1774-1824.html
http://en.wikipedia.org/wiki/House_of_the_Virgin_Mary

 

Daca aveti chef sa vedeti mai multe fotografii:

http://www.florinbad.com/2013/01/turcia-altfel-6-casa-fecioarei-maria_19.html

Edited January 19, 2013 by florinbad